CUVÂNT LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR

„ Fugi de poftele tinereţilor şi urmează

dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce

cheamă pe Domnul din inimă curată.”

II Timotei II, 22

Iubiţi credincioşi!

Un om avea doi fii. Într-o zi întunecoasă şi mohorâtă, cel mai tânăr dintre fii, vine la tatăl său şi-i zice: „ Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere ”şi, acel tată a împărţit averea celor doi fii ai săi. La puţin timp după aceea, fiul cel mic, adunând tot ceea ce-i aparţinea s-a dus într-o ţară îndepărtată, departe de părinţi, fraţi, prieteni, între străini, unde făcându-şi noi prieteni a cheltuit cu ei averea primită de la părintele său.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Hristos!

Ferească bunul Dumnezeu! Însă puneţi-vă doar puţin în locul acelui părinte. Într-o zi vine la dumneavoastră unul din copii şi zice: mamă, tată eu m-am hotărât să plec. Daţi-mi dar ceea ce mi se cuvine. Îi daţi, apoi îl vedeţi plecând, uitând poate să spună rămas bun. A fost mic, l-aţi crescut mare, mama îşi aduce aminte când a rostit primele cuvinte, când a făcut prima boacănă, când a mers la şcoală … rămâneţi împietriţi, inima vă plânge, suferiţi amarnic. Vă reamintiţi toate frumuseţile copilăriei lui şi ajungeţi cu gândul în ziua despărţirii. Atunci inima dă pe răscoale şi plângeţi. Degeaba! El a plecat, nu mai aveţi nici o speranţă. Vă mângâiaţi cu prezenţa celuilalt fiu şi cu fotografia fiului pierdut pe care o priviţi plângând şi o purtaţi în dreptul inimii. El a plecat şi simţiţi că pe el îl iubiţi şi mai mult. Asta-i realitatea: iubirea unui părinte pentru copiii săi este foarte mare. „ Se spune că odată, o femeie văduvă avea un singur fiu pe care-l crescuse singură. Amândoi se iubeau, ducând poverile grele ale văduviei şi suportând tristeţea orfanului împreună. Dar veni vremea şi băiatul se căsători cu o femeie rea dintr-un sat vecin. De la un timp tânăra familie nu mai avea linişte în casă. Femeia îi spunea. Du-te şi omoară-ţi mama şi adu-mi inima ei. Pe tânăr îl durea sufletul auzind acestea dar, azi aşa, mâine aşa se hotărî , căci nu mai avea linişte deloc. Se duse la mama sa într-o noapte îi sărută mâinile care-l crescuseră, o sărută pe frunte, o strânse în braţe pe cea care-i dăduse viaţă şi zicând „mamă iartă-mă!” îi înfipse adânc în spate cuţitul ce-l avusese pregătit. După ce-o omorî îi luă inima înfăşurată într-un ştergar şi alergă repede prin noapte la iubita lui soaţă. Pe drum însă, fiind noapte, conştiinţa mustrându-l, se împiedică şi căzu. Pe când se ridica se auzi din inima mamei sale un glas : „ Vai fiule, ce-ai păţit? Te-ai rănit rău? ” Vedeţi iubiţi credincioşi ce mare-i dragostea unui părinte faţă de copilul său? Scoasă din pieptul mamei omorâte de fiu, inima şi-a păstrat încă căldura dragostei pentru cel căreia îi fusese mamă. Ajuns acasă, ce credeţi? Omul găsi soţia râzând cu ibovnicul ei. Nici nu intră în casă, se duse la poliţie şi se predă. După ce-şi ispăşi pedeapsa se duse şi se mărturisi unui duhovnic şi pocăindu-se intră în mănăstire unde-şi plânse până la sfârşitul zilelor sale, marele păcat făcut de el.
Am văzut că mare-i dragostea părintească, dar să revenim la fiul risipitor din Sfânta Evanghelie, citită astăzi.
Ajuns între străini, fiul nici nu se mai gândeşte acasă. Are de toate. Cheltuie în stânga şi-n dreapta cu noii prieteni care profită de el. în acest mod scapă repede de avere şi, odată cu ea dispar şi prietenii cei noi care-i iubeau doar averea. Tânărul rămâne uluit şi fără avere şi îşi aduce aminte de casa părintească şi de cel care-i dăruise averea, de tatăl său. Amintirea este încă vie: părinţii, casa părintească unde era ocrotit, îngrijit şi iubit cu adevărat. Este disperat! Se gândeşte la slugile tatălui său care mâncau şi trăiau mai bine decât el. s-ar întoarce acasă dar îi este ruşine de părintele său. Însă Dumnezeu îl întăreşte şi-i dă gândul cel bun: „ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”Şi, urmând gândului bun a venit la tatăl său. Văzându-l acesta, s-a bucurat nespus de mult, l-a luat în braţe şi l-a sărutat. A poruncit apoi să i se dea fiului venit haină nouă, inel în deget şi în cinstea lui a tăiat viţelul cel îngrăşat şi au început să se veselească, zicând că fiul său acesta mort era şi a înviat, pierdut şi s-a găsit.
În timpul petrecerii, vine fiul cel mare şi ascultător şi, aflând de la slugi care este motivul veseliei se supără şi nu voia să intre în casă. Tatăl însă îi spune: „ Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat ”.

Iubiţi credincioşi!

Ştiţi cine sunt cei despre care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi? Tatăl este Bunul Dumnezeu, Tatăl Atotştiutorul, Tatăl care este în ceruri. Fii săi sunt oamenii. Fiul cel mic îi reprezintă pe acei oameni care lepădându-se de Dumnezeu şi de Biserica Sa cea Sfântă, pornesc cu bucurie pe drumul pierzării ce duce spre moartea fizică şi spirituală. Este un drum al pierzării dar, călătoria este lină, uşoară, dulce, lipsită de griji, plină de desfătări lumeşti, de dezmăţuri iubite atât de mult de trupul omului. Acest trece prin acea ţară îndepărtată în care se stabilise şi fiul cel mic din Evanghelia de astăzi. Ţara îndepărtată, la fel ca şi drumul ce duce la ea, este plină de desfătări şi simbolizează viaţa păcătoasă a unor oameni care se îngrijesc doar de trup, sufletul lăsându-l în grija diavolului care-i oferă desfătările trupeşti. Trăind în acea ţară, omul îşi cheltuie toată sănătatea, îşi pierde virtuţile ce le avea şi astfel pustiit şi gol îşi pierde şi nădejdea în izbăvire şi mântuire şi păşeşte spre moarte luându-şi viaţa. Puţini sunt cei care mai au puterea să se întoarcă la Dumnezeu, la Tatăl lor. Şi bine fac cei ce se întorc. Bine este ca cel ce fumează să nu mai fumeze, cel ce bea să nu mai bea, cel ce curveşte să se liniştească, căci pentru ei şi sufletul lor o fac.
Vedem că tatăl şi-a primit cu bucurie fiul . Şi aşa este. Căci mare bucurie este în cer când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu. Întorcându-se, Dumnezeu îi dă haină nouă, adică îi însănătoşeşte trupul şi sufletul, îi dă inel, adică îi dă putere de muncă şi de luptă împotriva patimilor.
Fiul cel mare îi reprezintă tot pe oameni, dar pe cei care nu s-au lepădat şi îndepărtat de Dumnezeu şi au rămas ascultători Lui.

Cuvânt la Duminica "Vamesului şi a fariseului" Despre rugăciune

CUVÂNT

LA

DUMINICA

VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

DESPRE RUGĂCIUNE

"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,

pentru că Dumnezeu este Iubire."

( I Ioan IV, 8 )

„Iubiţi fraţi si surori întru Hristos Iisus Domnul nostru!

“Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

( Luca XVIII, 10 – 14 )

„Dumnezeu este iubire” şi din iubire ne-a creat şi de aceea ne îndemnă să iubim atât pe Dumnezeu cât şi pe semenul nostru. Mai mult aflăm „că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul Născut L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III,16) Şi noi trebuie să răspundem tot cu iubire pentru ca să putem dobândi viaţa veşnică. Şi pentru aceasta, Fiul Cel Unul Născut, Mântuitorul nostru ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat ca să nu cădeţi în ispită”(Matei XXVI,41) şi nu oricum. Ci cu inimă curată căci: „Fericiţi sunt cei cu inima curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8).

Prin pilda ascultată astăzi Mântuitorul Hristos ne învaţă şi ne arată că nu orice rugăciune este primită şi bineplăcută lui Dumnezeu, căci Hristos ne spune: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl, astfel de închinăciune Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”(Ioan IV, 23-24). O astfel de închinăciune este bineplăcută lui Dumnezeu. Bineînţeles ca nu este şi cazul fariseului din pildă, şi de ce nu nici al nostru. Vă întrebaţi de ce? Oare unii dintre noi nu sunt la fel ca fariseul ? Ei zic în rugăciunea lor: „Doamne eu nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi încep să-şi enumere faptele lor cele bune, uitând de cele rele şi neţinând cont de ce spune Hristos „ că cel ce se înalţă pe sine se va smeri iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

A vorbi despre rugăciune este greu. Rugăciunii nu i se poate da o definiţie. Rugăciunea se simte. Ea pleacă din suflet, ajunge în minte şi de aici urcă spre Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care sufletul comunică cu Dumnezeu. Atunci când iubeşti cu adevărat, cu tot sufletul tău pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, simţi inima mare şi puternică, bătând parcă să-ţi spargă pieptul, simţi cum dorinţa unirii cu Tatăl ceresc îţi umezeşte ochii, cum glasul îţi tremură şi mintea-ţi zboară în sus unindu-se cu Dumnezeu. Atunci când te rogi cu adevărat, simţi ca te rogi.

Rugăciunea poate fi rostită, gândită. Ea poate fi făcută în genunchi sau în picioare. De asemenea poate fi cântată, însă rugăciunea adevărată trebuie făcută în primul rând cu inima curată, smerită şi plină de iubire, şi de asemenea mintea îndreptată către Dumnezeu. De asemenea rugăciunea este de preamărire a lui Dumnezeu, de cerere şi de mulţumire. Sunt rugăciuni frumos alcătuite în momente de inspiraţie divină care preamăresc pe Dumnezeu, care mulţumesc lui Dumnezeu, care-i cer ceva. Sunt slujbe speciale în care Dumnezeu este preamărit: Utrenia, Vecernia; slujbe de cerere şi de mulţumire: Acatistele. Însă dintre toate slujbele, Sfânta Liturghie cuprinde în alcătuirea ei: laude, cereri, mulţumiri.

Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit manual de rugăciune. În ea aflăm cum să ne rugăm, ce să ne rugăm, Cui să ne rugăm.

Încă de la începutul Sfintei Liturghii, în smerenia şi speranţa noastră de linişte sufletească, binecuvântăm „Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, pentru ca apoi să aflăm cum să ne rugăm: „Cu pace Domnului să ne rugam”. Pentru ce? „Pentru pacea de sus, pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru unirea tuturor”, etc. Cui ne rugăm? Domnului să ne rugăm. Auzim apoi binecuvântarea: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” Suntem îndemnaţi să avem „sus inimile” pentru ca „într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu” şi mai mult să ne iubim unii pe alţii.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul !

Dumnezeu doreşte să comunicăm cu El, să vorbim cu El şi ne-a dat această posibilitate: RUGĂCIUNEA. Dumnezeu doreşte ca noi să comunicăm cu El prin rugăciune, pentru că nouă ne este neapărat necesar nevoie să comunicăm, fie între noi prin viu grai, fie cu Creatorul prin rugăciune. Prin rugăciune ne exprimăm adoraţia, pocăinţa şi cererile de zi cu zi, ceea ce face ca relaţia om – Dumnezeu să fie asemănătoare celei dintre tată şi fiu.

V-aţi gândit vreodată că noi oamenii nu suntem singurele creaturi care practică rugăciunea ca mijloc de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu? Ce vă spune cântarea: „ Toată suflarea să laude pe Domnul, suflarea toată şi toată făptură să laude Sfânt numele Lui, pe Domnul ”- ce o auzim cântată în fiecare Duminică la Utrenie? Îngerii în ceruri slăvesc pe Dumnezeu: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ( al Oştirilor ), plin este cerul şi pământul de mărirea Lui ”; iar pe pământ toată suflarea Îl laudă, adică toţi oamenii şi toate vietăţile. Când mergeţi pe drum, priviţi în jur şi observaţi comportamentul animalelor şi păsărilor ! priviţi cum câinele dă din coadă, bucurându-se la vederea stăpânului, sperând că acesta-i va da o bucăţică de pâine, iar după ce i-o dă acesta-i mulţumeşte gudurându-se. Animalele ştiu să se roage, să mulţumească, în schimb noi am uitat. De obicei ne rugăm lui Dumnezeu atunci când avem nevoie de ceva, fie că nu plouă, fie că cineva drag noua este bolnav, fie că vrem cine ştie ce. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea, ne ajută în necazul nostru, iar noi nerecunoscători, uităm, neglijăm sau ne facem că uităm să mulţumim şi-ntoarcem spatele Celui ce ne-a ajutat.

Rugăciunea nu-i de azi, de ieri. Rugăciunea-i din totdeauna. În Rai, Adam şi Eva se plimbau şi gustau din toate bunătăţile Edenului şi-I mulţumeau lui Dumnezeu pentru tot. Mai târziu îi vedem pe Cain şi Abel înălţând rugăciuni lui Dumnezeu; Dumnezeu primeşte doar rugăciunea lui Abel pentru că acesta avea inima curată şi nu gândea răul ca fratele sau Cain care-l va şi ucide. Şi Noe se roagă lui Dumnezeu, se roagă şi Moise în deşert, pe muntele Sinai, şi vedem că el însoţeşte rugăciunea cu postul. În timp ce el se ruga, poporul îşi făcuse un dumnezeu de aur căruia i se ruga. Ce folos ? Mult mai târziu Îl vedem pe Iisus rugându-se la Cina cea de Taină, apoi în grădina Ghetsimani. De rugat s-au rugat şi apostolii şi ucenicii lor, sau rugat martirii şi mărturisitorii şi ne rugăm şi noi preoţii împreună cu frăţiile voastre.

Iubiţi credincioşi!

Spuneam că cea mai desăvârşită rugă este Sfânta Liturghie. Aceasta este ridicată prin jertfă şi consolidată pe iubire. Fără jertfă şi fără iubire Sfânta Liturghie n-ar fi o rugăciune desăvârşită. Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 3, versetul 16: „ Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ”. La Sfânta Liturghie, darurile de pâine şi vin, ce sunt aduse la Altar de credincioşi sunt prefăcute prin pogorârea Duhului Sfânt în Însuşi Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi de aceea Împărtăşirea credincioşilor este dătătoare de viaţă şi har, iar cel ce se împărtăşeşte de vine Hristofor, adică purtător de Hristos. Iar celui ce-L are pe Hristos ce-i mai trebuie? El Îl poartă pe Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este rugăciune, jertfă, dăruire este pace, linişte, este mântuitoare. Cine nu participă regulat la Sfânta Liturghie, acela nu are parte de linişte, pace aici pe pământ şi nu are parte nici de mântuire în Împărăţia Cerurilor. Este de la sine înţeles că cine iubeşte şi practică alcoolismul, tabagismul şi desfrâul, acela nu poate iubi şi Biserica şi rugăciunea. Aburii alcoolului, fumul tutunului şi falsa dulceaţă a desfrâului amorţesc simţurile, întunecă mintea îmbătrânesc trupul şi-l slăbănogesc atât de mult încât acel om nu mai poate, nu mai are putere să ceară ajutor, să se roage. El poate fi salvat doar de cei din jur care trebuie să se roage pentru el, apoi să-l înveţe şi pe el să se roage.

Rugăciunea este întotdeauna ascultată de Dumnezeu. Acesta nu-şi întoarce niciodată faţa de la cel credincios iar spre cel păcătos priveşte cu părintească dragoste aşteptând ca acela să-l cheme pentru a-l ajuta. Dumnezeu iubeşte, aşteaptă, ajută. Noi suntem cei care trebuie să vrem să ne aruncăm în braţele părinteşti ale Tatălui Ceresc.

Părinte Sfinte! Primeşte Te rugăm şi această puţină rugăciune a noastră, şi ne învredniceşte şi ne dă putere ca în orice ceas ne-am afla să ne rugăm Ţie, fie pentru noi, fie pentru cel de lângă noi, pentru ca toţi să primim Binecuvântarea Ta, acum şi-n veacul ce va să fie.

Că Ţie se cuvine toată Slava, Cinstea şi Închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

AMIN !

Expresia "mama si tata" interzisa in Marea Britanie

Profesorii din Marea Britanie nu vor mai avea voie sa foloseasca expresia “mama si tata” si nu vor trebui sa presupuna ca elevii au parinti heterosexuali. Incepand cu varsta de patru ani, copiii vor fi familiarizati cu ideea ca exista si cupluri de acelasi sex, iar profesorii trebuie sa se asigure ca elimina atitudinile homofobe din comportamentul micutilor, precizeaza noile directive concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militeaza pentru drepturile homosexualilor, noteaza tabloidul britanic The Daily Mail, citat de Rompres.

“Parinti” este un termen mai potrivit decat “mama si tata”, mai ales atunci cand este folosit in scrisorile si e-mail-urile trimise la domiciliul copilului. Noile directive vor fi lansate oficial miercuri de catre ministrul britanic al invatamantului, Ed Balls.

In momentul in care profesorii discuta cu copii despre casatorie, trebuie sa le spuna micutilor despre drepturile civile ale partenerilor si despre drepturile de adoptie ale homosexualilor. Documentul precizeaza ca elevii care isi catalogheaza colegii ca fiind “gay” trebuie sa fie tratati asemenea rasistilor, demonstrand astfel “toleranta zero” fata de folosirea acestui cuvant care reprezinta o insulta.
“Fii barbat!”, o alta expresie tabu

Profesorii vor trebui sa evite sa le spuna baietilor “fii barbat” sau sa ii acuze ca se comporta asemenea “unor fete”. Aceste mustrari “ducand la intimidarea acelora care nu se conformeaza ideilor fixe in ceea ce priveste genul”, se precizeaza in document.

In acelasi timp, scolile ar trebui sa incurajeze si sa prezinte drept model persoanele gay din randul personalului din invatamant, parintilor sau guvernatorilor. Personalul gay din invatamant ar trebui sa fie capabil sa discute despre viata privata dupa o consultare in prealabil cu directorul.
Sfatul pe care directivele il dau profesorilor gay este: “Cultura scolara si etosul stabilesc gradul de deschidere al personalului in ceea ce priveste viata privata a fiecaruia, iar in acest sens este nevoie de sfatul si indicatiile directorului”.

Departamentul pentru Copii, Scoli si Familii a insarcinat Stonewall cu intocmirea acestor directive in colaborare cu grupul de lobby Education Action Challenging Homophobia. Documentul prevede ca minorii cu varste intre patru si sapte ani ar trebui “sa inteleaga ca nu toti copiii au o mama si un tata” si sa invete despre structurile diferite pe care le poate avea o familie.
Luna lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor si transexualilor in Istorie

Referitor la copiii cu varste intre 11-14 ani, directivele sugereaza ca: “Scolile ar trebui sa faca eforturi pentru a discuta cu elevii inclusiv despre faptul ca exista parinti de acelasi sex, evitand sa afirme ca elevii au o “mama si un tata”.

Un profesor a declarat: “Am auzit termenul ‘gay’ folosit ca abuz impotriva unor persoane in fiecare zi. Copii nu stiu exact ce inseamna acest termen, dar stiu sa il foloseasca drept insulta. De aceea trebuie sa actionam cat mai repede”. “S-ar putea sa consume ceva timp la inceput, dar trebuie sa consideram ” zero toleranta” pentru un astfel de limbaj. Trebuie sa ii facem pe copii sa inteleaga ca a fi homosexual nu este degradant” a mai adaugat acesta. Ghidul apare la 5 ani dupa o lege a guvernului britanic care interzicea promovarea homosexualitatii in scolile din Marea Britanie.

Luna urmatoare in scolile din insula britanica este luna “Lesbienelor, homosexualilor, Bisexualilor si Transexualilor in Istorie”, unde copii vor invata despre personalitati aparent homosexuale precum Leonardo da Vinci, Oscar Wilde si James Dean.

Dumnezeu sa-l odihnească!

"Doamne buzele mele cei deschide şi ura mea va vesti lauda ta"
Astăzi am "trimis" către Domnul pe cel ce era cunoscut ca Nea Gică sau Gicu.
Născut în anul 1922, sufletul îi era tânăr. Înainte să-şi încredinţeze sufletul a cerut asistentelor o lumânare ca să îşi spună rugăciunea, apoi s-a întins în pat şi a adormit întru Domnul.
Cântăreţul Bisericii noastre. am multe amintiri legate de Dumnealui. Mi-a fost ca un prieten, tata, bunic. Nu am cuvinte sa mărturisesc ce am simţit. Dumnezeu să-l odihnească! AMIN

REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI RESTAURAREA OMULUI

(Cum sau de ce s-a ajuns la conceptul „reintegrare socială”?)

Omul fiinţă dihotomică –trup şi suflet– trebuie privit în ansamblul sau ca persoană unică, cea mai importantă şi singura fiinţă creată după Chipul lui Dumnezeu, adică înzestrată cu raţiune, voinţă liberă şi afectivitate, însuşiri care canalizate spre bine ar fi dus la asemănarea cu Creatorul, adică, omul ar fi devenit desăvârşit şi sfânt.

Abuzând şi întelegând greşit libertatea de voinţă, omul nesocoteşte prima Lege dată de Dumnezeu, săvârşind păcatul neascultării, fapt ce a atras după sine îndepărtarea de Dumnezeu, de Adevăr. Mai departe nu a fost decât un pas de depărtarea totală de Dumnezeu. Aşa se face că omul înfăptuieşte prima faptă antisocială din istoria umanităţii: CRIMA –Cain ucide pe Abel, fratele său. Dumnezeu amendează fapta lui Cain, pedepsindu-l nu prin moarte, nici prin detenţie şi, ne spune Sfânta Scriptură: „a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facere 4, 15), adică l-a lăsat în libertate ca să realizeze ceea ce făcuse şi să se căiască.

În decursul timpului, şirul fărădelegilor şi al faptelor antisociale a crescut, povara acestora copleşind întreaga umanitate. Din rândul oamenilor s-au ridicat oameni vrednici, înţelepţi aleşi sau nu de divinitate, care au întocmit Coduri care să reglementeze relaţiile interumane, dar şi relaţia omului cu divinitatea, Coduri care au influenţat şi pus bazele Codurilor de legi de astăzi:

- Legea lui Manu formează şi azi baza dreptului indian public şi privat (cuprinde principii de teologie, metafizică, morală, pedagogie. Economie, comerţ, etc);

- Decalogul, Cele 10 Porunci dade de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai cuprinde şi pune rânduială în relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu semenii;

- Dreptul Roman îşi are începuturile în codul cunoscut ca şi Cele douăsprezece table (449 î.Hr.). De atunci, dreptul roman a devenit unul foarte avansat pentru acele timpuri, dezvoltând, în secole, multe instituţii legale, care şi astăzi sunt garantate într-un stat de drept, este baza ştiinţei noastre, baza tuturor legislaţiunilor moderne.

- Legea Noului Testament, Lege care într-o formă desăvârşită reuşeşte să amendeze răul, faptele antisociale reuşind să restabilească bunele relaţii dintre oameni, să restaureze omul, având ca fundament solid IUBIREA, adică pe DUMNEZEU (I Ioan 4, 8).

Pentru ca cineva să fie reintegrat social, să fie redat întreg şi sănătos moral societăţii, trebuie mai întâi ca acea persoană să fie restaurată spiritual.

Hristos oferă soluţia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). „CALEA” spre normalitate, adică spre o societate sănătoasă spiritual, care să poată oricând face transferul în Împărăţia Cerurilor; „ADEVĂRUL” care eliberează pe om de tensiunea pricinuită de minciuni ori fapte reprobabile, „VIAŢA” pentru că oferă posibilitatea unui trai liniştit fară agitaţia cotidiană şi dă posibilitatea obţinerii vieţii veşnice.

Această soluţie oferită de Hristos se află în Sfânta Sa Biserică, întemeiată în chip nevăzut prin Jertfa Sa de pe Cruce şi în chip văzut la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt.

Biserica, ca instizuţie divino-umană, deţine mijloacele SIGURE şi VERIFICATE prin care poate să restaureze omul, despre care spuneam la început că este alcătuit din trup şi suflet, să-l reabiliteze moral, şi să-l redăruiască societăţii, din care este parte componentă, întreg, sănătos şi apt de comuniune cu semenii săi, membrii ai aceleiaşi societăţi şi fii a Aceluiaşi Dumnezeu.

Aceste mijloace sunt cele 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Maslul, Spovedania, Cununia şi Preoţia), prin care omul redobândeşte şi păstrează statutul de fiu al lui Dumnezeu şi frate al semenului său.

Iată de ce Biserica poate să restaureze spiritual omul şi să-l reintegreze în societate. Se ştie că medicii daci tratau trupul dimpreună cu sufletul. De aceea pentru a fi siguri de reuşită, în încercarea de reintegrare a omului în societate, trebuie tratat mai întâi sufletul apoi trupul. Şi cine poate face mai natural acest lucru, dacă nu cea care îl poate renaşte pe om la o nouă viaţă, prin Sfintele Taine: BISERICA.

„DANSÂND CU LUPII”

Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Apostol Petru, este unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, şi încă cel dintâi chemat.

Fusese ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi în momentul în care l-a auzit pe acesta arătând spre Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), a plecat după Acesta dorind să-L cunoască şi cunoscându-L îl înştiinţează pe fratele său Simon Petru: „Am găsit pe Mesia” (Ioan 1, 41).

Asemenea celorlalţi Sfinţi Apostoli, Sfântul Apostol Andrei a fost alături de Mântuitorul Hristos, fiindu-I aproape şi ascultând învăţătura Sa, până când Acesta S-a Înălţat la Ceruri.

După Înălţarea la Ceruri a Mântuitorului, Sfântul Apostol Andrei, aşa cum ne Spune Tradiţia Bisericii a plecat să propovăduiască Evanghelia, aşa cum îi căzuse la sorţi, În Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia, Dobrogea de astăzi.

Sfântul Apostol Andrei atunci când a venit să îi creştineze pe locuitorii din Dacia Mica a locuit acolo în mijlocul lor într-o grotă. Grota în care a stat Sfântul era folosita ca staul de oi.

Se spune că în această zonă a existat un puternic centru spiritual al zeului Zamolxe. Preoţii l-au găzduit pe Sfântul Andrei, care a găsit aici înţelegere, găsind un popor care credea în nemurirea sufletului, în înviere. Spre biruinţa lui Hristos, vechii preoţi ai lui Zamolxe au fost creştinaţi şi au devenit primii episcopi din această zonă. Innal, dacul binecredincios, se spune că a fost unul dintre primii preoţi pe care Sfântul Andrei i-a găsit la peşteră, împreună cu ucenicii Rimmal si Pinnal. Nu se ştie exact cât a stat Sfântul Apostol aici, dar se spune că de aici şi-a trimis ucenicii sau a plecat împreună cu ei să propovăduiască. Nu doar Sfântul mergea la oamenii din zonă. Veneau şi aceştia la el să fie botezaţi.

Tocmai pentru că Sfântul Apostol Andrei a locuit alături de preoţii ai cultului lui Zamolxe, marele om-zeu al dacilor, în tradiţia noastră populară ziua Sfântului apostol Andrei se cheamă şi Ziua lupului. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încş se mai crede şi acum că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui.

Însă Sfântul Apostol Andrei este cel care a adus lumina Evangheliei pe meleagurile noastre, este cel care i-a învăţat pe dacii care deja credeau în înviere, în nemurire, de unde vine şi cine dăruieşte Viaţa: Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

AMIN!

Cuvânt la Duminica a 30-a după Rusalii
Ev. LUCA 18, 18 – 27
Ap. COLOSENI 3, 12 – 16

„Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Luca 18, 18

Iubiţi credincioşi!

Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, pentru a fi în comuniune cu el, pentru a-l iubi şi pentru ca omul să-L iubească, numai că omul a ales să-I întoarcă spatele, refuzând iubirea, rupând legătura sa cu Dumnezeu. A fost nevoie ca Dumnezeu să se facă Om şi prin Jertfă să refacă legătura ruptă, dând totodată poruncă nouă: „să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” adică, o iubire dusă până la jertfă.

Aţi ascultat astăzi discuţia dintre dregătorul bogat şi Mântuitorul Hristos: dregătorul întreabă: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” iar Hristos îi răspunde amintindu-i poruncile: să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, porunci care de altfel erau păzite de dregător dar, Mântuitorul mai adaugă: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor” cu alte cuvinte îi spune fii bun, milostiv, darnic, nu ţine averile doar pentru tine. Tu, omule nu eşti decât un dregător, un gestionar al averilor pe care Eu ţi-le-am dat să le chiverniseşti. Împarte-le cu fraţii tăi. Apoi după ce faci aceasta „vino de urmează Mie.”

Iubiţi credincioşi!

Cine-i omul şi care-i rostul lui în lume?

Omul e rodul iubirii nemărginite a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, e cea mai aleasă floare sădită în lume, e coroana întregii creaţii, este chipul lui Dumnezeu. Omul este însă şi copilul neascultător care îşi supără mereu Părintele, dar care de fiecare dată este iertat şi iubit la fel de mult în continuare. Rostul omului, menirea lui este de a-L iubi şi asculta pe Dumnezeu, de a face voia Sa, de a-I urma. Însă noi oamenii, împovărându-ne cu grijile lumii acesteia am uitat de Dumnezeu, am uitat de Sfânta Sa Biserică, am uitat de cel de lângă noi, de fratele nostru. Grija noastră este să ne umplem burţile, să ne îmbuibăm, ne este teamă să nu murim de foame.

Asemenea bogatului, căruia i-a rodit ţarina şi se gândea cum să depoziteze toate grânele pentru a-i rămâne doar lui, sau asemenea dregătorului bogat despre care am citit astăzi în Sfânta Evanghelie, care nu se îndura să împartă averea sa săracilor, asemenea lor suntem şi noi. Ne preocupă aşa cum spuneam să ne umplem burţile cu tot felul de bunătăţi, fie ele de dulce ori de post, în timp ce fratele nostru nu are după ce bea apă. Şi pentru că trebuie să ne îmbuibăm trebuie să muncim mult, atât de mult încât nu mai avem timp de mers la Biserică. Mai avem de arat câteva brazde, de semănat măcar încă două rânduri, să fie acolo… am văzut unii creştini, arând Duminica. Cei cărora nu le ajung şase zile pentru arat şi ară şi Duminica sunt foarte, foarte calici. Şi ca să-şi dovedească calicia ară chiar şi drumul, trag brazde până în şosea. Să fie mai mult, tot mai mult, foarte mult. Dragii mei, Dumnezeu e atât de Bun, de Milostiv, de Îndurător şi nu lasă pe nimeni să moară de foame. Doar ura, mândria, calicia din noi ne ucide. Să ştiţi: cu cât doreşti şi te zbaţi să te îmbogăţeşti, cu atât vei rămâne mai sărac. Şi vei fi sărac nu numai material, dar şi sufleteşte, pentru că bogăţia sufletească se dobândeşte doar dăruind, iubind pe aproapele, te îmbogăţeşti sufleteşte mergând la biserică şi rugându-te, ascultând şi făcând voia lui Dumnezeu. Iar Hristos ne spune că doar căutând mai întâi Împărăţia cerurilor, se vor adăuga nouă si cele ce ne sunt necesare traiului. (Matei 6, 33). În Biserică găseşti Apa cea Vie, găseşti mângâiere, găseşti pe Hristos care se oferă nouă ca Hrană, Cinstitul şi Scump Trupul şi Sângele Său. Iar dacă noi suntem pe câmp în loc să fim în biserică, vom pierde Hrana cea Cerească.

Dumnezeu, în iubirea Sa a rânduit anumite perioade de post şi de rugăciune, tocmai pentru a ne întoarce puţin gândurile, simţurile spre El, spre suflet, spre aproapele.

Iubiţi credincioşi!

Iată a trecut şi cea de a doua săptămână de post în cinstea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi doresc să vă spun câteva cuvinte.

Postul este renunţare la toate plăcerile pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Grea întrebare, grea încercare. Pentru că de mâncare şi băutură te poţi lăsa. Dar ce te faci cu patimile. Cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale, şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Am să vă citesc câteva versete din Carte proorocului Isaia, unde se vorbeşte despre post, despre cum vrea Dumnezeu să fie postul nostru:

„Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 4, 6 – 10)

Toţi ţinem, spunem că ţinem sau ne facem că ţinem post. Postul ţinut cu adevărat, trebuie să ne schimbe, să nu mai fim răi, duşmănoşi, mândri, calici ci buni, iubitori, smeriţi, darnici. Postul este un mod de viaţă, bine plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit prin gura Sfântului prooroc Isaia cum vrea Domnul Dumnezeu să postim.

Revenind la întrebarea dregătorului din Evanghelia de astăzi: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Reţineţi: Păziţi poruncile. Ţineţi post. Rugaţi-vă. Urmaţi lui Hristos în iubire, până la jertfă. Şi ca o întărire a celor spuse până acum, ascultaţi ce frumos, ce profund ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi –prin Botez– ca să fiţi un singur trup –al Bisericii– , să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu tatăl”. (Coloseni 3, 12 - 16) Amin!

Iubiţi credincioşi!

Mergeţi spre casele voastre şi păstraţi în cuget şi în inimă întrebarea: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” gândiţi-vă la întrebare şi fiţi mai buni, mai iubitori faţa de semeni, mergeţi la Biserică şi ascultaţi sfaturile preoţilor duhovnici, postiţi şi vă rugaţi şi veţi moşteni viaţa de veci.

AMIN!