Locuitorii întunericului versus fiii luminii
sau despre
Războiul purtat de diavol.
«Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită»
(I Petru, V, 8)
Iubiţi credincioşi!
Creaţia lumii duhurilor are nu numai o înălţime luminoasă, ci e şi o adâncime tenebroasă, întunecoasă. Cea dintâi e formată din îngerii buni, cea dea doua, din lumea îngerilor răi.
Sfânta Scriptură ne spune că această lume de duhuri rele a făcut la început parte din lumea îngerilor buni, dar răzvrătindu-se, aceştia au fost azvârliţi din cer. În fruntea lor se află satana.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe Mihail voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe satana libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi Mihail să se lepede de Dumnezeu şi putea şi satana să nu cadă. Pe Mihail l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe satana l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin liberă alegere”.
Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii stă în mândrie. Aceasta explică răzvrătirea şi neascultarea lor.
Cartea Facerii prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat. El ispiteşte chiar pe Iisus Hristos (Mt. 4, 1; Mc. 1, 13; Lc. 4,2). Trăitorii pustei vorbesc mult de o luptă a duhurilor rele împotriva noastră. Ele se folosesc în această luptă de metodele aceleaşi amăgiri de care sunt şi ele stăpânite. Ele dirijează setea omului de a se îndumnezei pe aceeaşi cale greşită a lor: mândria şi dorinţa de a fi mai presus decât Creatorul, chiar de al înlocui, care a sfârşit în eşec. Diavolii urăsc faptul că Dumnezeu este prezent în om şi acesta poate fi în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Urând pe Dumnezeu, urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt apropiaţi şi de oameni, diavolii sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Diavoli uneltesc împotriva omului, ajungănd chiar să-l posede, adică să exercite o stăpânire strânsă asupra celui împătimit, de cele mai multe ori cel posedat nefiind conştient de faptul acesta.
Iubiţi credincioşi!
Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre duhurile necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: "Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer" şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?
Dar, cu toate că prin Jertfa de pe Cruce, prin Moartea şi Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem "de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena". Iar Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: "Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.
Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, diavolii sunt şi mai adânc ancoraţi în trupurile bântuite de porniri pătimaşe. Intrările lor în trupuri sunt mai vădite pentru că sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că rolul lor e să pună stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze. Prezenţa diavolilor în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite, imorale.
Iubiţi credincioşi!
Diavolul este un maestru al minciunii, un actor desăvârşit care ştie să se facă iubit, care stie să pună stăpânire pe om fără ca acesta să-şi de seama.
Satana este subtil. Acesta luptă împotriva lui Dumnezeu luptând împotriva omului, făcându-l pe acesta să accepte viciile în locul virtuţilor. Aşa se face că în locul celor trei virtuţi teologice – Credinţa, Nădejdea şi Iubirea – diavolul oferă omului împătimit, fără ca acesta să-şi dea seama Necredinţa, Deznădejdea şi ce credeţi? Ura? Nu! Mai rău – IUBIREA EGOISTĂ. Veţi spune: „cum fără să-şi dea seama? Este imposibil să nu-ţi dai seama cănd cineva te îndeamnă să nu crezi, când te descurajează, când îţi spune să te iubeşti pe tine!”
Să le luăm pe rând şi să ne gândim:
CREDINŢA. Câţi îşi mai aduc azi aminte de Dumnezeu măcar o dată în zi pentru a-I mulţumi? Chiar şi dintre noi, cei care ne mărturisim credinţa în El, câţi ne îndreptăm minte spre Dumnezeu chiar şi atunci când ne aflăm în Sfânta Sa Biserică? Nu ne zboară nouă gândul la te miri ce? Nu întoarcem noi spatele fratelui nostru aflat în necaz? Nu ni se luminează faţa când celui certat cu noi i se întâmplă o nenorocire? Şi îndrăznim să ne numim creştini şi să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Suntem creştini, dar diavolul caută să ne împingă cugetul şi gândul în altă parte decât spre Dumnezeu, ne pune în în faţă lucruri ispititoare care ne fură privirea şi ne fac să-L uităm pe Hristos. E vina diavolului că ne ispiteşte şi noi uităm de Dumnezeu? Nu! El e ispititorul, noi ispitiţii şi suntem datori să luptăm cu ispita.
NĂDEJDEA. Oamenii nu mai au puterea de a discerne, de a face diferenţa între bine şi rău. L-au uitat pe Dumnezeu. Preocupările cele mai importante sunt: „cu ce umplem pântecul” , „cu ce ne acoperim trupul” „cu ce plătim factura la telefon, cablu TV”. Toate aceste preocupări ne fac să uităm de Dumnezeu şi uităm că El este singurul Reper cu care nu ne putem rătăci. Şi aşa se face că atunci când nu putem să „ne umplem pântecul, să ne îmbrăcăm trupul sau să plătim facturile la cablu TV sau telefon” cădem în deznădejde. Urâm pe cel de lângă noi pentru că el are, condamnăm pe Dumnezeu că lui i-a dat şi nouă nu, ne închidem în noi, devenim ursuzi. Uităm cuvintele Mântuitorului Hristos care ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)
IUBIREA. Este cea mai importantă virtute care îl apropie pe om de Dumnezeu şi asta se datorează faptului că „Dumnezeu este iubire” după cum ne spune Sf. Ap. Iacob 4,8. Sf. Ap. Pavel ne spune că aceasta „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13, 4-7)
Diavolul încearcă şi de cele mai multe ori reuşeşte să înlocuiască iubirea jertfitoare nu cu ura, căci ar fi prea grosolan, ci o înlocuieşte cu iubire de sine, iubirea egoistă. Şi stie atât de bine să-şi facă datoria încât nici măcar nu ne dăm seama.
Priviţi în jur:
- Famili destrămate pentru ca soţul sau soaţa „iubeşte pe ascuns pe altcineva”;
- Copii părăsiţi prin orfelinate pentru că mama lor a ales să iubească alţi şi alţi bărbaţi;
- Avortul sau uciderea pruncilor în pântece este tot o consecinţă a iubirii de sine. Mai uşor e să lepezi un „ceva” din pântec pe care nu-l vezi decât să „renunţi la viaţa ta” de noapte, de petreceri. Şi vinovaţi ai acestei iubiri de sine sunt laolaltă bărbaţii cu femeile.
- Homosexualii doresc să întemeieze familii pentru că spun ei iubirea lor este curată.
Iubiţi credincioşi!
Prin NECREDINŢĂ, DEZNĂDEJDE şi IUBIRE DE SINE se pierde sufletul. În acest fel diavolul posedă oamenii. Aduceţi-vă aminte cuvintele Mântuitorului „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. De aceea omul trebuie să ştie că „diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” şi trebuie să lupte împotriva lui cu toată hotărârea şi puterea.
Iubiţi credincioşi!
Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.
Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?".
Rugăciunea - cum am spus - trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.
Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.
Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom ruga Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.
A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine. Curăţirea sufletului în baia Tainei Sfintei Spovedaniei şi Împărtăşirea cu Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, Hristos pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.
Apoi, Sfintele Taine, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânţii Părinţi recomandă insistent apa sfinţită – aghiasma – ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.
În sfârşit, o armă foarte bună este dispreţul mare faţă de diavol. A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.
Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual ", adică omul cel nou - născut prin apa botezului din Duhul Sfânt şi hrănit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor - şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: "Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii" (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Hristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform învăţăturilor Sale, căci numai "cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui".
Aşadar, iubiţi credincioşi, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Preacuratei Fecioare, al Sfântului Ioan Botezătorul ocrotitorul Sfintei noastre Biserici, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Iisus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.
sau despre
Războiul purtat de diavol.
«Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită»
(I Petru, V, 8)
Iubiţi credincioşi!
Creaţia lumii duhurilor are nu numai o înălţime luminoasă, ci e şi o adâncime tenebroasă, întunecoasă. Cea dintâi e formată din îngerii buni, cea dea doua, din lumea îngerilor răi.
Sfânta Scriptură ne spune că această lume de duhuri rele a făcut la început parte din lumea îngerilor buni, dar răzvrătindu-se, aceştia au fost azvârliţi din cer. În fruntea lor se află satana.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe Mihail voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe satana libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi Mihail să se lepede de Dumnezeu şi putea şi satana să nu cadă. Pe Mihail l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe satana l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin liberă alegere”.
Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii stă în mândrie. Aceasta explică răzvrătirea şi neascultarea lor.
Cartea Facerii prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat. El ispiteşte chiar pe Iisus Hristos (Mt. 4, 1; Mc. 1, 13; Lc. 4,2). Trăitorii pustei vorbesc mult de o luptă a duhurilor rele împotriva noastră. Ele se folosesc în această luptă de metodele aceleaşi amăgiri de care sunt şi ele stăpânite. Ele dirijează setea omului de a se îndumnezei pe aceeaşi cale greşită a lor: mândria şi dorinţa de a fi mai presus decât Creatorul, chiar de al înlocui, care a sfârşit în eşec. Diavolii urăsc faptul că Dumnezeu este prezent în om şi acesta poate fi în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Urând pe Dumnezeu, urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt apropiaţi şi de oameni, diavolii sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Diavoli uneltesc împotriva omului, ajungănd chiar să-l posede, adică să exercite o stăpânire strânsă asupra celui împătimit, de cele mai multe ori cel posedat nefiind conştient de faptul acesta.
Iubiţi credincioşi!
Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre duhurile necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: "Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer" şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?
Dar, cu toate că prin Jertfa de pe Cruce, prin Moartea şi Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem "de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena". Iar Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: "Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.
Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, diavolii sunt şi mai adânc ancoraţi în trupurile bântuite de porniri pătimaşe. Intrările lor în trupuri sunt mai vădite pentru că sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că rolul lor e să pună stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze. Prezenţa diavolilor în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite, imorale.
Iubiţi credincioşi!
Diavolul este un maestru al minciunii, un actor desăvârşit care ştie să se facă iubit, care stie să pună stăpânire pe om fără ca acesta să-şi de seama.
Satana este subtil. Acesta luptă împotriva lui Dumnezeu luptând împotriva omului, făcându-l pe acesta să accepte viciile în locul virtuţilor. Aşa se face că în locul celor trei virtuţi teologice – Credinţa, Nădejdea şi Iubirea – diavolul oferă omului împătimit, fără ca acesta să-şi dea seama Necredinţa, Deznădejdea şi ce credeţi? Ura? Nu! Mai rău – IUBIREA EGOISTĂ. Veţi spune: „cum fără să-şi dea seama? Este imposibil să nu-ţi dai seama cănd cineva te îndeamnă să nu crezi, când te descurajează, când îţi spune să te iubeşti pe tine!”
Să le luăm pe rând şi să ne gândim:
CREDINŢA. Câţi îşi mai aduc azi aminte de Dumnezeu măcar o dată în zi pentru a-I mulţumi? Chiar şi dintre noi, cei care ne mărturisim credinţa în El, câţi ne îndreptăm minte spre Dumnezeu chiar şi atunci când ne aflăm în Sfânta Sa Biserică? Nu ne zboară nouă gândul la te miri ce? Nu întoarcem noi spatele fratelui nostru aflat în necaz? Nu ni se luminează faţa când celui certat cu noi i se întâmplă o nenorocire? Şi îndrăznim să ne numim creştini şi să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Suntem creştini, dar diavolul caută să ne împingă cugetul şi gândul în altă parte decât spre Dumnezeu, ne pune în în faţă lucruri ispititoare care ne fură privirea şi ne fac să-L uităm pe Hristos. E vina diavolului că ne ispiteşte şi noi uităm de Dumnezeu? Nu! El e ispititorul, noi ispitiţii şi suntem datori să luptăm cu ispita.
NĂDEJDEA. Oamenii nu mai au puterea de a discerne, de a face diferenţa între bine şi rău. L-au uitat pe Dumnezeu. Preocupările cele mai importante sunt: „cu ce umplem pântecul” , „cu ce ne acoperim trupul” „cu ce plătim factura la telefon, cablu TV”. Toate aceste preocupări ne fac să uităm de Dumnezeu şi uităm că El este singurul Reper cu care nu ne putem rătăci. Şi aşa se face că atunci când nu putem să „ne umplem pântecul, să ne îmbrăcăm trupul sau să plătim facturile la cablu TV sau telefon” cădem în deznădejde. Urâm pe cel de lângă noi pentru că el are, condamnăm pe Dumnezeu că lui i-a dat şi nouă nu, ne închidem în noi, devenim ursuzi. Uităm cuvintele Mântuitorului Hristos care ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)
IUBIREA. Este cea mai importantă virtute care îl apropie pe om de Dumnezeu şi asta se datorează faptului că „Dumnezeu este iubire” după cum ne spune Sf. Ap. Iacob 4,8. Sf. Ap. Pavel ne spune că aceasta „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13, 4-7)
Diavolul încearcă şi de cele mai multe ori reuşeşte să înlocuiască iubirea jertfitoare nu cu ura, căci ar fi prea grosolan, ci o înlocuieşte cu iubire de sine, iubirea egoistă. Şi stie atât de bine să-şi facă datoria încât nici măcar nu ne dăm seama.
Priviţi în jur:
- Famili destrămate pentru ca soţul sau soaţa „iubeşte pe ascuns pe altcineva”;
- Copii părăsiţi prin orfelinate pentru că mama lor a ales să iubească alţi şi alţi bărbaţi;
- Avortul sau uciderea pruncilor în pântece este tot o consecinţă a iubirii de sine. Mai uşor e să lepezi un „ceva” din pântec pe care nu-l vezi decât să „renunţi la viaţa ta” de noapte, de petreceri. Şi vinovaţi ai acestei iubiri de sine sunt laolaltă bărbaţii cu femeile.
- Homosexualii doresc să întemeieze familii pentru că spun ei iubirea lor este curată.
Iubiţi credincioşi!
Prin NECREDINŢĂ, DEZNĂDEJDE şi IUBIRE DE SINE se pierde sufletul. În acest fel diavolul posedă oamenii. Aduceţi-vă aminte cuvintele Mântuitorului „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. De aceea omul trebuie să ştie că „diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” şi trebuie să lupte împotriva lui cu toată hotărârea şi puterea.
Iubiţi credincioşi!
Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.
Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?".
Rugăciunea - cum am spus - trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.
Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.
Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom ruga Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.
A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine. Curăţirea sufletului în baia Tainei Sfintei Spovedaniei şi Împărtăşirea cu Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, Hristos pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.
Apoi, Sfintele Taine, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânţii Părinţi recomandă insistent apa sfinţită – aghiasma – ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.
În sfârşit, o armă foarte bună este dispreţul mare faţă de diavol. A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.
Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual ", adică omul cel nou - născut prin apa botezului din Duhul Sfânt şi hrănit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor - şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: "Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii" (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Hristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform învăţăturilor Sale, căci numai "cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui".
Aşadar, iubiţi credincioşi, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Preacuratei Fecioare, al Sfântului Ioan Botezătorul ocrotitorul Sfintei noastre Biserici, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Iisus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.
