În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Iubiţi credincioşi!
Veşnicia. Viaţa veşnică. Acesta este destinul omului. Împreună cu Sf. Pavel şi noi mărturisim: “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14).
Cea mai sigură realitate este moartea. Toate celelalte sunt relative – bogăţia şi gloria; fericirea şi nefericirea; bucuria şi durerea; progresul şi regresul. Moartea suflă pretutindeni. Putem adormi seara şi să nu ne mai trezim dimineaţa. Putem merge cu maşina, cu trenul, cu vaporul, spre orice destinaţie şi să întâlnim moartea. La cimitir putem vedea rude cumpărând un loc de mormânt pentru un om care chiar ieri cumpărase pământ pe care să construiască iar în Evanghelia Duminicii trecute am văzut cât de nefolositoare este averea în faţă morţii . Părăsim zgomotul şi agitaţia oraşului pentru a ne relaxa, şi ne întoarcem acasă trişti, deoarece am fost martorii unui accident în care au murit mulţi oameni. Pe pământ, pe mare, în aer – moartea pluteşte deasupra tuturor, aşteptând, căutând, ascuţindu-şi coasa pentru a secera mii în fiecare zi. Sfântul Apostol Pavel numeşte moartea “vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (1Corinteni 15,26).
Şi iată-l pe tânărul de astăzi, venind înaintea Mântuitorului şi adresându-i ÎNTREBAREA: “ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Câţi dintre noi suntem ca tânărul din Evanghelie? Mulţi ne cinstim părinţii, nu furăm, nu urâm pe nimeni şi nu ne dedăm desfrânării! Dar câţi făcând totuşi toate acestea simţim în inimă că tot ne mai lipseşte ceva?
Ce tânăr înţelept!!!, din tinereţile lui a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, dar tot simţea că nu e de ajuns. Oare ne mai punem noi astăzi întrebarea: Eu ce fac după moarte?, oare ne gândim vreodată ce o să se-ntâmple după viaţa aceasta de pe pământ?
Îşi mai pun oamenii întrebări existenţiale astăzi sau trăiesc doar în superficialitate? Eu cred că prea puţini fac asta. Dar am văzut mulţi înconjuraţi de bogăţii (case, maşini, haine, bijuterii) care caută să se distreze, caută plăceri, faimă şi popularitate. Când ai de toate şi nu-ţi lipseşte nimic nu-ţi pui niciodată problema că poţi muri sau unde anume vei ajunge după moarte. Când ai burta plină nu-l crezi pe cel de pe stradă care-ţi spune că îi e foame.
Dacă eu mă desfăt în plăceri şi altul suferă înseamnă că ceva nu este în regulă. Dacă alţii mor la propriu de foame iar unii mănâncă zilnic la restaurant înseamnă că echilibrul undeva e stricat. Dacă alţii au de toate mai mult decât le-ar trebui şi unii nici măcar strictul necesar înseamnă că cineva perturbează acest echilibru.
De aceea spune Mântuitorul că foarte greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Bogăţia unora e sărăcia altora. Abundenţa unora e lipsa celorlalţi, egoismul provoacă suferinţă. Răul este absenţa binelui. Zgârcenia duce la acumulare, la creşterea avuţiilor. Dar ce sunt averile pe care le avem? Sunt “datorii” pe care trebuie să le plătim, căci le-am primit de la Dumnezeu să le dăruim celorlalţi, le-am primit ca să-ne facem prieteni prin ele.
Ce frumos zice Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai tu, şi să nu fi primit?” Şi chiar aşa, iubiţi credincioşi! Ce avem şi să nu fi primit de la Dumnezeu? Şi dacă le-am primit de la Dumnezeu înseamnă că le-am primit cu un scop. Acela de a face milostenie.
De aceea unii bogaţi vor intra cu greu sau deloc în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu împart săracilor, pentru că nu îşi câştigă dragostea lor, ci îşi cultivă egoismul.
Iubiţi credincioşi!
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Totul e să nu ne întristăm atunci când este nevoie să dăruim.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, deşi cunoştea Legea şi împlinea Poruncile, totuşi nu se putea detaşa, nu se putea lipsi de averea sa. El nu săvârşea adulter, nu ucidea, nu fura, nu minţea, îşi cinstea părinţii. Şi totuşi un singur lucru îi mai trebuia pentru a moşteni viaţa veşnică. Îi lipsea puterea de aşi iubi aproapele, puterea de a face bine celui de lângă el. Poruncile pe care le păzea, le păzea cu răceală şi pentru că „Legea nu se discută”, nu le păzea pentru ca aşa simţea. Pentru că cineva care nu săvârşeşte adulter, care nu ucide, nu fură, nu minte, care îşi cinsteşte părinţii pentru că aşa şi simte în inima sa, acel cineva nu poate rămâne indiferent la suferinţa, necazul ori sărăcia celui de lângă el. Pentru că nu avea Poruncile şi în inimă, el se întristează când Hristos îi cere să îşi vândă averea şi să o dea săracilor.
Iubiţi credincioşi!
Întrebarea aceasta ar trebui să frământe inima noastră, a tuturor credincioşilor. Este o întrebare tainică; este neliniştea vieţii noastre duhovniceşti, şi ar trebui să nu ne întristeze. AMIN!
Preot Mugurel
