NECROLOG
Îndurerate rude, înveşmântate-n plumb,
Ne zguduie durerea, iar ochii noştri plâng.
Ce grea e despărţirea, când ştim că am iubit-o
Noi te iubim, de ce-ai murit bunico?
Tu te-ai luptat cu greul, şi ai învins mereu,
Că tu I te rugai cu crez lui Dumnezeu.
De ce ne-ai lipsit Tu, Doamne de-un om atât de drag?
Era duioasă, dulce, ca mierea unui fag…
Durerea ne loveşte cu sete şi nervos.
Ce glas aveai bunico când ne vorbeai duios!
Noi suntem supăraţi. Acum plângem gemând
Căci tu ne-ai părăsit, lăsându-ne plângând…
… Era dimineaţă şi, cerul prea senin,
Nucul de la poartă, de rouă era plin.
Era o zi frumoasă şi-n casă erau flori.
Cine credea că tu aveai să mori?
Ai fost creştină bună. Şi mamă şi bunică.
Ai înfruntat în viaţă necazuri fără frică;
Ura, gâlceava, lenea de tine s-au ferit
Căci hărnicia, pacea pe-acestea le-ai iubit.
Dar, a sosit şi vremea
când omul părăseşte totul.
Şi-aceasta este aşa:
Trupul se va-ntoarce de unde a fost luat,
Iar sufletul se-ntoarce la Cine i l-a dat.
Acum, în umbra rece a tristului mormânt,
Cu trupul tău bătrân, vei merge în pământ.
Vei dispărea bunico în hăul adâncit
Dar, pentru noi bunico tu nu ai murit.
Căci sufletu-ţi prea bun, acum s-a ridicat
Zburând, bătând din aripi spre Cel ce ţi l-a dat.