INVITATIE

VĂ INVITĂM PE BLOGUL:

www.mugurelpreotul.blogspot.com

ÎNCERCAŢI http://www.mugurelpreotul.blogspot.com/

Duminica a XXX-a după Rusalii

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Iubiţi credincioşi!
Veşnicia. Viaţa veşnică. Acesta este destinul omului. Împreună cu Sf. Pavel şi noi mărturisim: “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14).
Cea mai sigură realitate este moartea. Toate celelalte sunt relative – bogăţia şi gloria; fericirea şi nefericirea; bucuria şi durerea; progresul şi regresul. Moartea suflă pretutindeni. Putem adormi seara şi să nu ne mai trezim dimineaţa. Putem merge cu maşina, cu trenul, cu vaporul, spre orice destinaţie şi să întâlnim moartea. La cimitir putem vedea rude cumpărând un loc de mormânt pentru un om care chiar ieri cumpărase pământ pe care să construiască iar în Evanghelia Duminicii trecute am văzut cât de nefolositoare este averea în faţă morţii . Părăsim zgomotul şi agitaţia oraşului pentru a ne relaxa, şi ne întoarcem acasă trişti, deoarece am fost martorii unui accident în care au murit mulţi oameni. Pe pământ, pe mare, în aer – moartea pluteşte deasupra tuturor, aşteptând, căutând, ascuţindu-şi coasa pentru a secera mii în fiecare zi. Sfântul Apostol Pavel numeşte moartea “vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (1Corinteni 15,26).
Şi iată-l pe tânărul de astăzi, venind înaintea Mântuitorului şi adresându-i ÎNTREBAREA: “ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Câţi dintre noi suntem ca tânărul din Evanghelie? Mulţi ne cinstim părinţii, nu furăm, nu urâm pe nimeni şi nu ne dedăm desfrânării! Dar câţi făcând totuşi toate acestea simţim în inimă că tot ne mai lipseşte ceva?
Ce tânăr înţelept!!!, din tinereţile lui a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, dar tot simţea că nu e de ajuns. Oare ne mai punem noi astăzi întrebarea: Eu ce fac după moarte?, oare ne gândim vreodată ce o să se-ntâmple după viaţa aceasta de pe pământ?
Îşi mai pun oamenii întrebări existenţiale astăzi sau trăiesc doar în superficialitate? Eu cred că prea puţini fac asta. Dar am văzut mulţi înconjuraţi de bogăţii (case, maşini, haine, bijuterii) care caută să se distreze, caută plăceri, faimă şi popularitate. Când ai de toate şi nu-ţi lipseşte nimic nu-ţi pui niciodată problema că poţi muri sau unde anume vei ajunge după moarte. Când ai burta plină nu-l crezi pe cel de pe stradă care-ţi spune că îi e foame.
Dacă eu mă desfăt în plăceri şi altul suferă înseamnă că ceva nu este în regulă. Dacă alţii mor la propriu de foame iar unii mănâncă zilnic la restaurant înseamnă că echilibrul undeva e stricat. Dacă alţii au de toate mai mult decât le-ar trebui şi unii nici măcar strictul necesar înseamnă că cineva perturbează acest echilibru.
De aceea spune Mântuitorul că foarte greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Bogăţia unora e sărăcia altora. Abundenţa unora e lipsa celorlalţi, egoismul provoacă suferinţă. Răul este absenţa binelui. Zgârcenia duce la acumulare, la creşterea avuţiilor. Dar ce sunt averile pe care le avem? Sunt “datorii” pe care trebuie să le plătim, căci le-am primit de la Dumnezeu să le dăruim celorlalţi, le-am primit ca să-ne facem prieteni prin ele.
Ce frumos zice Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai tu, şi să nu fi primit?” Şi chiar aşa, iubiţi credincioşi! Ce avem şi să nu fi primit de la Dumnezeu? Şi dacă le-am primit de la Dumnezeu înseamnă că le-am primit cu un scop. Acela de a face milostenie.
De aceea unii bogaţi vor intra cu greu sau deloc în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu împart săracilor, pentru că nu îşi câştigă dragostea lor, ci îşi cultivă egoismul.
Iubiţi credincioşi!
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Totul e să nu ne întristăm atunci când este nevoie să dăruim.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, deşi cunoştea Legea şi împlinea Poruncile, totuşi nu se putea detaşa, nu se putea lipsi de averea sa. El nu săvârşea adulter, nu ucidea, nu fura, nu minţea, îşi cinstea părinţii. Şi totuşi un singur lucru îi mai trebuia pentru a moşteni viaţa veşnică. Îi lipsea puterea de aşi iubi aproapele, puterea de a face bine celui de lângă el. Poruncile pe care le păzea, le păzea cu răceală şi pentru că „Legea nu se discută”, nu le păzea pentru ca aşa simţea. Pentru că cineva care nu săvârşeşte adulter, care nu ucide, nu fură, nu minte, care îşi cinsteşte părinţii pentru că aşa şi simte în inima sa, acel cineva nu poate rămâne indiferent la suferinţa, necazul ori sărăcia celui de lângă el. Pentru că nu avea Poruncile şi în inimă, el se întristează când Hristos îi cere să îşi vândă averea şi să o dea săracilor.
Iubiţi credincioşi!
Întrebarea aceasta ar trebui să frământe inima noastră, a tuturor credincioşilor. Este o întrebare tainică; este neliniştea vieţii noastre duhovniceşti, şi ar trebui să nu ne întristeze. AMIN!

CUVÂNT LA NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

MIERCURI 24 iunie 2009

Iubiți credincioși!
Multe mame zămislesc fii, dar puține sunt acelea pe a căror zămislire ar mări-o și ar prăznui-o Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămâsliri în pântece s-a minunat lumea. Acestea sunt: Sfânta și dreapta Ana, Sfânta Elisabeta, și Prea Sfânta Fecioară Maria.
Dreapta Ana a zămislit pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Elisabeta pe Înaintemergătorul Domnului, Sfânta Fecioară a zămislit pe Hristos Mântuitorul lumii.
Astăzi, Sfânta noastră Biserică prăznuiește zămislirea în pântecele Elisabetei, a celui care este „cel mai mare om născut vreodată din femeie” după cum îl numește Însuși hristos. Prăznuim astăzi NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, ÎNAINTEMERGĂTORUL DOMNULUI.
Multe stele apun înainte de ivirea soarelui, dar numai singur Luceafărul merge înaintea Soarelui.
Mulți prooroci au propovăduit despre venirea Mântuitorului, dar acesta ce s-a zămislit în pântecele Elisabetei, nu numai cu cuvântul a propovăduit, ci și cu degetul a arătat popoarelor „pe Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii”
Acest om era Ioan Botezătorul, profetul care stă punte de legătură între Legea Veche şi Legea Nouă, pregătitorul căii Aceluia spre care converg şi în care se împlinesc toate profeţiile din Legea Veche: a lui Iisus Hristos.
Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.
Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei” sau “Izvorul Maicii Domnului”. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…
Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.
Iubiți credincioși!
Spre sufletul fiecăruia din noi este un drum pe care vine Hristos să bată, să ceară să I se deschidă, pentru a fi cu noi, pentru a ne uni cu El.
Pe fiecare din aceste drumuri vine şi Înaintemergătorul, Sfântul Ioan Botezătorul. Spre fiecare din noi el adresează cuvântul său plin de convingere şi hotărâre: “Vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui; pocăiţi-vă, smeriţi-vă viaţa, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi faceţi voia Lui, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.
“Cel ce are două haine, să dea şi celui ce nu are, iar cel ce are bucate, aşişderea să facă. Cel care este sus pus să se ferească de a face nedreptate şi să nu acuze pe nedrept pe nimeni”.
Părinţilor le spune: “Întoarceţi-vă inima spre copiii voştri” şi copiilor neascultători le strigă: “Îndreptaţi-vă spre lumină”.
Oamenilor care se duşmănesc, el le arată pe Hristos Iubitorul de oameni şi popoarelor ce se războiesc, le arată pe Hristos, Pacea lumii.
Fiecăruia după firea şi ocupaţia sa, Sfântul Ioan Botezătorul ne arată ce trebuie să facem. Nu cere nimănui să se pustnicească în modul trăirii sale, dar fiecăruia ne aduce aminte că avem o chemare de adevărat creştin, a cărui datorie este dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele care se pot arăta şi împlini prin fapte de milă, dragoste, dreptate şi pace.
La uşa Sfântului Altar, Sfântul Ioan arată credincioşilor noştri Sfânta Jertfă şi când preotul cheamă spre Potir zicând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, Sfântul Ioan Botezătorul, arătând spre potir, zice: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.
Spre acest glas dumnezeiesc, spre acest strălucit sfeşnic al luminii ne cheamă pe noi praznicul de astăzi al naşterii sale. Cu ce ne înfăţişăm noi azi ca să întâmpinăm pe cel care a propovăduit lumii apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cu nimic altceva decât cu hotărârea de a-i asculta îndemnul lui: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.
Iubiți credincioși!
Vremurile în care trăim sunt oarecum asemănătoare cu cele în care a trăit Înaintemergătorul Domnului. Trebuie doar să ne deschidem ochii sufletului și să ne înarmăm cu puterea recunoașterii și a asumării propriilor păcate. Cât de mult seamănă fapte și evenimente de atunci cu fapte și evenimente de acum.
Împăratul Irod era cel mai răutăcios dintre frații săi si s-a ridicat cu razboi asupra fratelui sau, Filip, luandu-i partea de avere si sotia, pe care o chema Irodiada. Daca a luat-o pe Irodiada, femeia fratelui sau, o tinea in loc de nevasta, iar pe sotia lui adevarata a izgonit-o.
Salomeea, fiica Irodiadei era tânără, frumoasă dar nerușinată. Atunci când mama ei a îndemnat-o să danseze în fața lui Irod și a invitaților, îmbrăcată în voaluri transparente, nu s-a rușinat ci mai mult în timpul dansului a început să își arunce din veșminte până ce a rămas aproape goală.
Aceste două episoade nu vă par rupte din cotidian? Câți nu stim sau nu am auzit de bărbați care iși lasă nevestele și copiii și iși caută fericirea în adulter! Sau mame care își indeamnă fiicele spre deșertăciunile plăcerilor trupești bine platite! Oare tinerele din zilele noastre nu se înveșmântează ca și oarecând Salomeea, în voaluri, dezvelindu-și cu ușurintă trupurile? Nerușinarea merge mult mai departe astăzi. Dând vina pe căldura verii, baieți, fete, bărbați, femei vin fară prea multe veșminte pe ei chiar la Biserică.
Vina nu este a lor sau a călduri și nici a modei vremii. VINA este a noastra a tuturor. Vina nu este a tinerei care vine la biserica cu buricul la vedere cu o idee de fustiță, ci vina este a celor care o văd și zic: eeee ce să-i faci, e tânără, lasă să se poarte! NU! Tinerețea nu se pune în valoare prin dezgolirea trupului ci prin agerimea minții. Energia tinereții trebuie valorificată prin practicarea virtuților nu a patimilor.
În drum spre casă gândiți-vă că avem tinerii pe care îi merităm, că ei se îmbracă, vorbesc, se poartă așa cum NOI le-am îngăduit.
Iubiți credincioși!
De aceea se cuvine, ca astăzi când prăznuim nașterea Sf. ioan Botezătorul să luăm hotarârea de a fi cel puțin ascultători ai îndemnului său: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.
Cu această hotărâre sfântă să venim, aşadar, să întâmpinăm naşterea Sfântului Ioan, cu această hotărâre şi cu inima arzând de pacea şi dragostea Împărăţiei lui Dumnezeu, să-i strigăm lui aşa: “Bucură-te, cel ce eşti darul lui Dumnezeu; bucură-te, steaua stelelor şi zorile răsăritului celui de sus; bucură-te, cel ce îndreptezi paşii noştri pe calea mântuirii; bucură-te, cel ce speli inima noastră cu botezul pocăinţei; bucură-te, împărtăşitorul darurilor Împărăţiei lui Dumnezeu; bucură-te, prea cinstite Înaintemergătorule al mântuirii noastre”. Amin.

Duminica a III-a din Post ASFINTEI CRUCI

Iubiți credincioși!
Duminica aceasta, a treia a Marelui Post se numește „Duminica Sfintei Cruci”. Sfinţii Părinţi au rânduit ca la jumătatea Postului Mare să se scoată Sfânta Cruce, pentru ca privind spre ea, credincioşii să prindă puteri în osteneala postului şi aducându-şi aminte de Patimile Mântuitorului să se întărească şi în rugăciune şi în săvârşirea faptelor bune.
Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp dintre cele mai vechi. Simbolul crucii se găseşte desenat sau scrijelit în peşterile preistoriei, iar în Europa preromană a fost simbolul preferat al celţilor. De asemenea este legat de diverse divinităţi, exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă numită ankh, o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni. Ea simboliza viaţa, imortalitatea. Crucea mai reprezenta şi soarele și armonia contrariilor (cerul și pământul), centrul ei reprezentând mijlocul universului iar cele 4 brațe indicau punctele cardinale.
Iubiți credincioși!
Sfântul Apostol Pavel le spune locuitorilor Corintului și nouă: „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” I Cor. 1, 18
În creștinism, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu, crucea primește noi sensuri. Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan, vorbind despre simbolurile Sfintei cruci spunea: „Crucea este steagul și semnul de biruință al creștinătății. Crucea este arma cea mai tare a creștinismului. Crucea este calea mântuirii, Jertfelnicul răscumpărării, Prestolul împăcării omului cu Dumnezeu. Crucea este arma de apărare a creștinului, scut împotriva vrăjmașilor, ancoră a credinței, toiag al răbdării, măsură a dragostei lui Dumnezeu stâncă a nădejdii. Crucea e podoaba bisericilor, înfrumusețarea caselor, semnul călătoriilor, rușinarea ereticilor îmbărbătarea creștinilor. Crucea sfințește bisericile și grumajii credincioșilor, ea pogoară Duhul Sfânt peste omenire, ea gonește diavolii de pe pământ.” Iar după Sfântul Grigorie de Nyssa, crucea înseamnă lungimea, lățimea și înălțimea dragostei lui Dumnezeu în lume.
Iubiți credincioși!
„Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Din iubire Dumnezeu l-a creat pe om. Din iubire nu l-a lăsat pe om în părăsire și deznădăjduit atunci când acesta a fost neascultător și alungat din Grădina Raiului și i-a promis un Răscumpărător. Aceată iubire a lui Dumnezeu față de om a culminat cu Jerfirea Unicului Său Fiu „pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” după cum ne spune Sf. Ev. Ioan 3, 16. Astfel, iubirea lui Dumnezeu a transformat Crucea prin jertfa Unicului Său Fiu, în „steagul și semnul de biruință al creștinătății.” Iubirea lui Dumnezeu prin Jertfa Unicului Său Fiu, a șters prin Cruce păcatul, a omorât moartea, a dăruit viață celor care cred în El. „Crucea – spunea părintele arhimandrit Ioanichie Bălan – înseamnă suferință, dar nu suferință care omoară, ci care dă viață. Înseamnă Jertfă care împacă pe om cu Dumnezeu; înseamnă lacrimi care spală păcatele. Crucea înseamnă suferință – o suferință din dragoste, fără cârtire, fără murmur; înseamnă sacrificiu pentru binele și mântuirea altora. ”
Iubiți credincioși!
Să păstrăm în inimile noastre și să urmăm cuvintele Mântuitorului Hristos care cheamă: „oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Mc. 8, 34)
Așadar fiecare să ne luăm crucea aleasă sau rânduită nouă de Dumnezeu și s-o purtăm!
SOȚII să poarte crucea căsniciei, născând și crescând copiii în dragostea de Dumnezeu;
FECIORII să rabde crucea înfrânării cu bărbăție;
BOLNAVII să-și poarte crucea durerii cu răbdare, căci lacrimile fără cârtire le vor fi răsplătite.
Fiecare, la locul său să ne purtăm crucea cu răbdare, să nu deznădăjduim ci pururi să ne rugăm zicând: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”

DUMINICA a 29-a DUPĂ RUSALII

Despre recunoștință

„Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat,
s-a întors cu glas mare slăvind pe dumnezeu „
(Luca 17, 15)
Iubiţi credincioşi !
Împreună am fost astăzi părtaşi, martori ai vindecării celor 10 leproşi.
Minunată şi măreaţă minune săvârşită de Mântuitorul Hristos, nu prin atingere ci numai prin cuvânt. Hristos a vindecat 10 oameni bolnavi, ce sufereau cea mai cruntă şi hidoasă boală a tuturor timpurilor.
Lepra este o boală care mănâncă şi distruge carnea trupului. Este o boală contagioasă. De aceea, cei ce se îmbolnăveau erau izolaţi de restul comunităţii. Ei trăiau departe de cetatea locuită, pe gunoaie, în locuri pustii. Cam asta era şi situaţia celor 10 leproşi din Evanghelia de astăzi.
Văzând că se aproprie cineva de sat, ei care trăiau izolaţi li s-a luminat faţa crezând că cineva vine să le aducă de mâncare ori ceva să le aline durerile. Când privesc mai atent, îşi dau seama că este Acela despre care auziseră pe rudele lor vorbind, că are o învăţătură nouă, că face minuni, vindecă și înviază morții. Îndrăznind îşi ridică glasurile, într-un cor al durerii dar şi al speranţei şi-I zic lui Hristos: ,,Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!,, (Luca 17, 13)
Oare Hristos ar fi putut trece nepăsător mai departe, văzând suferinţa lor ? NU! El cel ce este ,,Domnul milelor,, şi ,,Tatăl îndurărilor,, săvîrşeşte minunea pe loc vindecându-i şi îi trimite să se arate preoţilor templului, singurii care hotărau şi constatau dacă boala s-a vindecat şi care îi reintegrau în comunitate pe cei vindecaţi.
Şi cei 10, pleacă bucuroşi spre templu spre a li se constata vindecarea. Dar 9 dintre ei în bucuria lor au uitat total de Cel care îi vindecase. Şi Sfânta Evanghelie nici nu-i mai pomeneşte. Doar unul singur, din cei 10 s-a întors, şi cu lacrimi de bucurie în ochi a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit.
Iubiţi credincioşi!
Sf. Scriptură ne spune ,,Fericiți cei curați cu inima că acei vor vedea pe Dumnezeu,, iar Napoleon I spunea: ,,Dispreţuiesc nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii,,
Nerecunoştinţa! Nu ni se pare oare că sună atât de cunoscut ? Zi de zi este în preajma noastră. Nerecunoștința face parte din viața noastră.
Vă întrebați poate: Trebuie să fim recunoscători chiar în fiecare zi? Cui? Pentru ce?
DA iubiți credincioși, trebuie să fim recunoscători, nu în fiecare zi, ci în fiecare oră, în fiecare secundă a vieții noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune ,,Că plata păcatului este moartea,, Iar noi păcătuim cu mintea, cu vorba, cu fapta neîncetat. Și, conform celor spuse de Sfântul Apostol ar trebui să murim. Dar, minune! Trăim! Facem păcat și nu murim, mai facem unul și iar nu murim, și iar, și iar. De ce nu murim? Pentru că Hristos ne iubește. Și ne iubește atât de mult încât așteaptă, așteaptă și iar așteaptă să ne pocăim, adică să nu mai păcătuim, să ne mărturisim păcatele, să ne pară rău pentru că am greșit.
Pentru faptul că nu murim în momentul în care greșim pentru că Hristos ne iubește, pentru aceasta trebuie să fim recunoscători. Să spunem: DOAMNE, ÎȚI MULȚUMESC CĂ ÎN IUBIREA TA MAI ÎMI ÎNGĂDUI SĂ VIEȚUIESC, ÎȚI MULȚUMESC CĂ AȘTEPȚI PÂNĂ MĂ HOTĂRĂSC EU!
Recunoștința este floare rară chiar și în relația noastră om cu om. O vorbă din bătrâni spune: ,,dacă ai dat uită, dacă ai luat pomenește,, iar Sfânta Scriptură ne spune că atunci când faci un bine să nu trâmbițezi ,,că ce ai făcut tu,, Și sfătuiește ,,Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta,, iar din Evanghelia de azi aflăm că trebuie să fim recunoscători.
Trebuie să recunoaștem ca fiecare dintre noi a primit de la Dumnezeu și bune și rele. Pentru cele rele ne-am mâhnit în inima noastră și am zis: ,,Doamne de ce mie?,, În schimb când le-am primit pe cele bune, ne-am bucurat și nu am zis: ,,Doamne de ce mie?,,
Mă înfioară gândul când, la Judecata de apoi voi fi intrebat: ,,De ce toată viața ta ai rămas în ceata celor nouă?,, Pe dumneavoastră nu? Ce răspuns vom da?
Iubiți credincioși!
Nu este târziu să ne schimbăm! AZI și nu mâine, în acest moment, fie și în gând să spunem: ,,DOAMNE, IȚI MULȚUMESC PENTRU CĂ M-AI ADUS LA VIAȚĂ, CĂ M-AI CRESCUT, ÎTI MULTUMESC PENTRU PĂRINȚII MEI, PENTRU COPIII MEI, PENTRU FAMILIA MEA, ITI MULTUMESC PENTRU PRIETENII MEI, PENTRU DUȘMANII MEI, ÎȚI MULȚUMESC DOAMNE PENTRU CĂ MĂ IUBEȘTI ȘI MĂ RABZI ȘI PENTRU CĂ MĂ AȘTEPȚI SĂ MĂ ÎNTORC LA TINE! AMIN!

Duminica a 5 - a dupa RUSALII

Locuitorii întunericului versus fiii luminii
sau despre
Războiul purtat de diavol.

«Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită»
(I Petru, V, 8)
Iubiţi credincioşi!
Creaţia lumii duhurilor are nu numai o înălţime luminoasă, ci e şi o adâncime tenebroasă, întunecoasă. Cea dintâi e formată din îngerii buni, cea dea doua, din lumea îngerilor răi.
Sfânta Scriptură ne spune că această lume de duhuri rele a făcut la început parte din lumea îngerilor buni, dar răzvrătindu-se, aceştia au fost azvârliţi din cer. În fruntea lor se află satana.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe Mihail voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe satana libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi Mihail să se lepede de Dumnezeu şi putea şi satana să nu cadă. Pe Mihail l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe satana l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin liberă alegere”.
Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii stă în mândrie. Aceasta explică răzvrătirea şi neascultarea lor.
Cartea Facerii prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat. El ispiteşte chiar pe Iisus Hristos (Mt. 4, 1; Mc. 1, 13; Lc. 4,2). Trăitorii pustei vorbesc mult de o luptă a duhurilor rele împotriva noastră. Ele se folosesc în această luptă de metodele aceleaşi amăgiri de care sunt şi ele stăpânite. Ele dirijează setea omului de a se îndumnezei pe aceeaşi cale greşită a lor: mândria şi dorinţa de a fi mai presus decât Creatorul, chiar de al înlocui, care a sfârşit în eşec. Diavolii urăsc faptul că Dumnezeu este prezent în om şi acesta poate fi în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Urând pe Dumnezeu, urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt apropiaţi şi de oameni, diavolii sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Diavoli uneltesc împotriva omului, ajungănd chiar să-l posede, adică să exercite o stăpânire strânsă asupra celui împătimit, de cele mai multe ori cel posedat nefiind conştient de faptul acesta.
Iubiţi credincioşi!
Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre duhurile necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: "Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer" şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?
Dar, cu toate că prin Jertfa de pe Cruce, prin Moartea şi Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem "de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena". Iar Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: "Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.
Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, diavolii sunt şi mai adânc ancoraţi în trupurile bântuite de porniri pătimaşe. Intrările lor în trupuri sunt mai vădite pentru că sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că rolul lor e să pună stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze. Prezenţa diavolilor în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite, imorale.
Iubiţi credincioşi!
Diavolul este un maestru al minciunii, un actor desăvârşit care ştie să se facă iubit, care stie să pună stăpânire pe om fără ca acesta să-şi de seama.
Satana este subtil. Acesta luptă împotriva lui Dumnezeu luptând împotriva omului, făcându-l pe acesta să accepte viciile în locul virtuţilor. Aşa se face că în locul celor trei virtuţi teologice – Credinţa, Nădejdea şi Iubirea – diavolul oferă omului împătimit, fără ca acesta să-şi dea seama Necredinţa, Deznădejdea şi ce credeţi? Ura? Nu! Mai rău – IUBIREA EGOISTĂ. Veţi spune: „cum fără să-şi dea seama? Este imposibil să nu-ţi dai seama cănd cineva te îndeamnă să nu crezi, când te descurajează, când îţi spune să te iubeşti pe tine!”
Să le luăm pe rând şi să ne gândim:
CREDINŢA. Câţi îşi mai aduc azi aminte de Dumnezeu măcar o dată în zi pentru a-I mulţumi? Chiar şi dintre noi, cei care ne mărturisim credinţa în El, câţi ne îndreptăm minte spre Dumnezeu chiar şi atunci când ne aflăm în Sfânta Sa Biserică? Nu ne zboară nouă gândul la te miri ce? Nu întoarcem noi spatele fratelui nostru aflat în necaz? Nu ni se luminează faţa când celui certat cu noi i se întâmplă o nenorocire? Şi îndrăznim să ne numim creştini şi să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Suntem creştini, dar diavolul caută să ne împingă cugetul şi gândul în altă parte decât spre Dumnezeu, ne pune în în faţă lucruri ispititoare care ne fură privirea şi ne fac să-L uităm pe Hristos. E vina diavolului că ne ispiteşte şi noi uităm de Dumnezeu? Nu! El e ispititorul, noi ispitiţii şi suntem datori să luptăm cu ispita.
NĂDEJDEA. Oamenii nu mai au puterea de a discerne, de a face diferenţa între bine şi rău. L-au uitat pe Dumnezeu. Preocupările cele mai importante sunt: „cu ce umplem pântecul” , „cu ce ne acoperim trupul” „cu ce plătim factura la telefon, cablu TV”. Toate aceste preocupări ne fac să uităm de Dumnezeu şi uităm că El este singurul Reper cu care nu ne putem rătăci. Şi aşa se face că atunci când nu putem să „ne umplem pântecul, să ne îmbrăcăm trupul sau să plătim facturile la cablu TV sau telefon” cădem în deznădejde. Urâm pe cel de lângă noi pentru că el are, condamnăm pe Dumnezeu că lui i-a dat şi nouă nu, ne închidem în noi, devenim ursuzi. Uităm cuvintele Mântuitorului Hristos care ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)
IUBIREA. Este cea mai importantă virtute care îl apropie pe om de Dumnezeu şi asta se datorează faptului că „Dumnezeu este iubire” după cum ne spune Sf. Ap. Iacob 4,8. Sf. Ap. Pavel ne spune că aceasta „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13, 4-7)
Diavolul încearcă şi de cele mai multe ori reuşeşte să înlocuiască iubirea jertfitoare nu cu ura, căci ar fi prea grosolan, ci o înlocuieşte cu iubire de sine, iubirea egoistă. Şi stie atât de bine să-şi facă datoria încât nici măcar nu ne dăm seama.
Priviţi în jur:
- Famili destrămate pentru ca soţul sau soaţa „iubeşte pe ascuns pe altcineva”;
- Copii părăsiţi prin orfelinate pentru că mama lor a ales să iubească alţi şi alţi bărbaţi;
- Avortul sau uciderea pruncilor în pântece este tot o consecinţă a iubirii de sine. Mai uşor e să lepezi un „ceva” din pântec pe care nu-l vezi decât să „renunţi la viaţa ta” de noapte, de petreceri. Şi vinovaţi ai acestei iubiri de sine sunt laolaltă bărbaţii cu femeile.
- Homosexualii doresc să întemeieze familii pentru că spun ei iubirea lor este curată.
Iubiţi credincioşi!
Prin NECREDINŢĂ, DEZNĂDEJDE şi IUBIRE DE SINE se pierde sufletul. În acest fel diavolul posedă oamenii. Aduceţi-vă aminte cuvintele Mântuitorului „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. De aceea omul trebuie să ştie că „diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” şi trebuie să lupte împotriva lui cu toată hotărârea şi puterea.
Iubiţi credincioşi!
Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.
Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?".
Rugăciunea - cum am spus - trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.
Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.
Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom ruga Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.
A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine. Curăţirea sufletului în baia Tainei Sfintei Spovedaniei şi Împărtăşirea cu Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, Hristos pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.
Apoi, Sfintele Taine, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânţii Părinţi recomandă insistent apa sfinţită – aghiasma – ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.
În sfârşit, o armă foarte bună este dispreţul mare faţă de diavol. A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.
Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual ", adică omul cel nou - născut prin apa botezului din Duhul Sfânt şi hrănit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor - şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: "Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii" (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Hristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform învăţăturilor Sale, căci numai "cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui".
Aşadar, iubiţi credincioşi, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Preacuratei Fecioare, al Sfântului Ioan Botezătorul ocrotitorul Sfintei noastre Biserici, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Iisus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.