Cuvinte mici la zile mari

INVITATIE

2011-02-11T11:40:00.000-08:00

VĂ INVITĂM PE BLOGUL:

www.mugurelpreotul.blogspot.com

2010-01-31T05:04:00.000-08:00

ÎNCERCAŢI http://www.mugurelpreotul.blogspot.com/

Duminica a XXX-a după Rusalii

2009-11-29T10:48:00.000-08:00

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Iubiţi credincioşi!
Veşnicia. Viaţa veşnică. Acesta este destinul omului. Împreună cu Sf. Pavel şi noi mărturisim: “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14).
Cea mai sigură realitate este moartea. Toate celelalte sunt relative – bogăţia şi gloria; fericirea şi nefericirea; bucuria şi durerea; progresul şi regresul. Moartea suflă pretutindeni. Putem adormi seara şi să nu ne mai trezim dimineaţa. Putem merge cu maşina, cu trenul, cu vaporul, spre orice destinaţie şi să întâlnim moartea. La cimitir putem vedea rude cumpărând un loc de mormânt pentru un om care chiar ieri cumpărase pământ pe care să construiască iar în Evanghelia Duminicii trecute am văzut cât de nefolositoare este averea în faţă morţii . Părăsim zgomotul şi agitaţia oraşului pentru a ne relaxa, şi ne întoarcem acasă trişti, deoarece am fost martorii unui accident în care au murit mulţi oameni. Pe pământ, pe mare, în aer – moartea pluteşte deasupra tuturor, aşteptând, căutând, ascuţindu-şi coasa pentru a secera mii în fiecare zi. Sfântul Apostol Pavel numeşte moartea “vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (1Corinteni 15,26).
Şi iată-l pe tânărul de astăzi, venind înaintea Mântuitorului şi adresându-i ÎNTREBAREA: “ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Câţi dintre noi suntem ca tânărul din Evanghelie? Mulţi ne cinstim părinţii, nu furăm, nu urâm pe nimeni şi nu ne dedăm desfrânării! Dar câţi făcând totuşi toate acestea simţim în inimă că tot ne mai lipseşte ceva?
Ce tânăr înţelept!!!, din tinereţile lui a păzit toate poruncile lui Dumnezeu, dar tot simţea că nu e de ajuns. Oare ne mai punem noi astăzi întrebarea: Eu ce fac după moarte?, oare ne gândim vreodată ce o să se-ntâmple după viaţa aceasta de pe pământ?
Îşi mai pun oamenii întrebări existenţiale astăzi sau trăiesc doar în superficialitate? Eu cred că prea puţini fac asta. Dar am văzut mulţi înconjuraţi de bogăţii (case, maşini, haine, bijuterii) care caută să se distreze, caută plăceri, faimă şi popularitate. Când ai de toate şi nu-ţi lipseşte nimic nu-ţi pui niciodată problema că poţi muri sau unde anume vei ajunge după moarte. Când ai burta plină nu-l crezi pe cel de pe stradă care-ţi spune că îi e foame.
Dacă eu mă desfăt în plăceri şi altul suferă înseamnă că ceva nu este în regulă. Dacă alţii mor la propriu de foame iar unii mănâncă zilnic la restaurant înseamnă că echilibrul undeva e stricat. Dacă alţii au de toate mai mult decât le-ar trebui şi unii nici măcar strictul necesar înseamnă că cineva perturbează acest echilibru.
De aceea spune Mântuitorul că foarte greu vor intra bogaţii în împărăţia cerurilor. Bogăţia unora e sărăcia altora. Abundenţa unora e lipsa celorlalţi, egoismul provoacă suferinţă. Răul este absenţa binelui. Zgârcenia duce la acumulare, la creşterea avuţiilor. Dar ce sunt averile pe care le avem? Sunt “datorii” pe care trebuie să le plătim, căci le-am primit de la Dumnezeu să le dăruim celorlalţi, le-am primit ca să-ne facem prieteni prin ele.
Ce frumos zice Sfântul Apostol Pavel: ”Ce ai tu, şi să nu fi primit?” Şi chiar aşa, iubiţi credincioşi! Ce avem şi să nu fi primit de la Dumnezeu? Şi dacă le-am primit de la Dumnezeu înseamnă că le-am primit cu un scop. Acela de a face milostenie.
De aceea unii bogaţi vor intra cu greu sau deloc în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu împart săracilor, pentru că nu îşi câştigă dragostea lor, ci îşi cultivă egoismul.
Iubiţi credincioşi!
“ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Totul e să nu ne întristăm atunci când este nevoie să dăruim.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, deşi cunoştea Legea şi împlinea Poruncile, totuşi nu se putea detaşa, nu se putea lipsi de averea sa. El nu săvârşea adulter, nu ucidea, nu fura, nu minţea, îşi cinstea părinţii. Şi totuşi un singur lucru îi mai trebuia pentru a moşteni viaţa veşnică. Îi lipsea puterea de aşi iubi aproapele, puterea de a face bine celui de lângă el. Poruncile pe care le păzea, le păzea cu răceală şi pentru că „Legea nu se discută”, nu le păzea pentru ca aşa simţea. Pentru că cineva care nu săvârşeşte adulter, care nu ucide, nu fură, nu minte, care îşi cinsteşte părinţii pentru că aşa şi simte în inima sa, acel cineva nu poate rămâne indiferent la suferinţa, necazul ori sărăcia celui de lângă el. Pentru că nu avea Poruncile şi în inimă, el se întristează când Hristos îi cere să îşi vândă averea şi să o dea săracilor.
Iubiţi credincioşi!
Întrebarea aceasta ar trebui să frământe inima noastră, a tuturor credincioşilor. Este o întrebare tainică; este neliniştea vieţii noastre duhovniceşti, şi ar trebui să nu ne întristeze. AMIN!

CUVÂNT LA NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL

2009-06-25T04:40:00.000-07:00

MIERCURI 24 iunie 2009

Iubiți credincioși!
Multe mame zămislesc fii, dar puține sunt acelea pe a căror zămislire ar mări-o și ar prăznui-o Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămâsliri în pântece s-a minunat lumea. Acestea sunt: Sfânta și dreapta Ana, Sfânta Elisabeta, și Prea Sfânta Fecioară Maria.
Dreapta Ana a zămislit pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Elisabeta pe Înaintemergătorul Domnului, Sfânta Fecioară a zămislit pe Hristos Mântuitorul lumii.
Astăzi, Sfânta noastră Biserică prăznuiește zămislirea în pântecele Elisabetei, a celui care este „cel mai mare om născut vreodată din femeie” după cum îl numește Însuși hristos. Prăznuim astăzi NAȘTEREA SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL, ÎNAINTEMERGĂTORUL DOMNULUI.
Multe stele apun înainte de ivirea soarelui, dar numai singur Luceafărul merge înaintea Soarelui.
Mulți prooroci au propovăduit despre venirea Mântuitorului, dar acesta ce s-a zămislit în pântecele Elisabetei, nu numai cu cuvântul a propovăduit, ci și cu degetul a arătat popoarelor „pe Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii”
Acest om era Ioan Botezătorul, profetul care stă punte de legătură între Legea Veche şi Legea Nouă, pregătitorul căii Aceluia spre care converg şi în care se împlinesc toate profeţiile din Legea Veche: a lui Iisus Hristos.
Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.
Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei” sau “Izvorul Maicii Domnului”. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…
Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.
Iubiți credincioși!
Spre sufletul fiecăruia din noi este un drum pe care vine Hristos să bată, să ceară să I se deschidă, pentru a fi cu noi, pentru a ne uni cu El.
Pe fiecare din aceste drumuri vine şi Înaintemergătorul, Sfântul Ioan Botezătorul. Spre fiecare din noi el adresează cuvântul său plin de convingere şi hotărâre: “Vine după mine Cel căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui; pocăiţi-vă, smeriţi-vă viaţa, întoarceţi-vă la Dumnezeu şi faceţi voia Lui, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.
“Cel ce are două haine, să dea şi celui ce nu are, iar cel ce are bucate, aşişderea să facă. Cel care este sus pus să se ferească de a face nedreptate şi să nu acuze pe nedrept pe nimeni”.
Părinţilor le spune: “Întoarceţi-vă inima spre copiii voştri” şi copiilor neascultători le strigă: “Îndreptaţi-vă spre lumină”.
Oamenilor care se duşmănesc, el le arată pe Hristos Iubitorul de oameni şi popoarelor ce se războiesc, le arată pe Hristos, Pacea lumii.
Fiecăruia după firea şi ocupaţia sa, Sfântul Ioan Botezătorul ne arată ce trebuie să facem. Nu cere nimănui să se pustnicească în modul trăirii sale, dar fiecăruia ne aduce aminte că avem o chemare de adevărat creştin, a cărui datorie este dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele care se pot arăta şi împlini prin fapte de milă, dragoste, dreptate şi pace.
La uşa Sfântului Altar, Sfântul Ioan arată credincioşilor noştri Sfânta Jertfă şi când preotul cheamă spre Potir zicând: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, Sfântul Ioan Botezătorul, arătând spre potir, zice: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.
Spre acest glas dumnezeiesc, spre acest strălucit sfeşnic al luminii ne cheamă pe noi praznicul de astăzi al naşterii sale. Cu ce ne înfăţişăm noi azi ca să întâmpinăm pe cel care a propovăduit lumii apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cu nimic altceva decât cu hotărârea de a-i asculta îndemnul lui: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.
Iubiți credincioși!
Vremurile în care trăim sunt oarecum asemănătoare cu cele în care a trăit Înaintemergătorul Domnului. Trebuie doar să ne deschidem ochii sufletului și să ne înarmăm cu puterea recunoașterii și a asumării propriilor păcate. Cât de mult seamănă fapte și evenimente de atunci cu fapte și evenimente de acum.
Împăratul Irod era cel mai răutăcios dintre frații săi si s-a ridicat cu razboi asupra fratelui sau, Filip, luandu-i partea de avere si sotia, pe care o chema Irodiada. Daca a luat-o pe Irodiada, femeia fratelui sau, o tinea in loc de nevasta, iar pe sotia lui adevarata a izgonit-o.
Salomeea, fiica Irodiadei era tânără, frumoasă dar nerușinată. Atunci când mama ei a îndemnat-o să danseze în fața lui Irod și a invitaților, îmbrăcată în voaluri transparente, nu s-a rușinat ci mai mult în timpul dansului a început să își arunce din veșminte până ce a rămas aproape goală.
Aceste două episoade nu vă par rupte din cotidian? Câți nu stim sau nu am auzit de bărbați care iși lasă nevestele și copiii și iși caută fericirea în adulter! Sau mame care își indeamnă fiicele spre deșertăciunile plăcerilor trupești bine platite! Oare tinerele din zilele noastre nu se înveșmântează ca și oarecând Salomeea, în voaluri, dezvelindu-și cu ușurintă trupurile? Nerușinarea merge mult mai departe astăzi. Dând vina pe căldura verii, baieți, fete, bărbați, femei vin fară prea multe veșminte pe ei chiar la Biserică.
Vina nu este a lor sau a călduri și nici a modei vremii. VINA este a noastra a tuturor. Vina nu este a tinerei care vine la biserica cu buricul la vedere cu o idee de fustiță, ci vina este a celor care o văd și zic: eeee ce să-i faci, e tânără, lasă să se poarte! NU! Tinerețea nu se pune în valoare prin dezgolirea trupului ci prin agerimea minții. Energia tinereții trebuie valorificată prin practicarea virtuților nu a patimilor.
În drum spre casă gândiți-vă că avem tinerii pe care îi merităm, că ei se îmbracă, vorbesc, se poartă așa cum NOI le-am îngăduit.
Iubiți credincioși!
De aceea se cuvine, ca astăzi când prăznuim nașterea Sf. ioan Botezătorul să luăm hotarârea de a fi cel puțin ascultători ai îndemnului său: “Faceţi fapte vrednice de pocăinţă”.
Cu această hotărâre sfântă să venim, aşadar, să întâmpinăm naşterea Sfântului Ioan, cu această hotărâre şi cu inima arzând de pacea şi dragostea Împărăţiei lui Dumnezeu, să-i strigăm lui aşa: “Bucură-te, cel ce eşti darul lui Dumnezeu; bucură-te, steaua stelelor şi zorile răsăritului celui de sus; bucură-te, cel ce îndreptezi paşii noştri pe calea mântuirii; bucură-te, cel ce speli inima noastră cu botezul pocăinţei; bucură-te, împărtăşitorul darurilor Împărăţiei lui Dumnezeu; bucură-te, prea cinstite Înaintemergătorule al mântuirii noastre”. Amin.

Duminica a III-a din Post ASFINTEI CRUCI

2009-03-22T13:35:00.000-07:00

Iubiți credincioși!
Duminica aceasta, a treia a Marelui Post se numește „Duminica Sfintei Cruci”. Sfinţii Părinţi au rânduit ca la jumătatea Postului Mare să se scoată Sfânta Cruce, pentru ca privind spre ea, credincioşii să prindă puteri în osteneala postului şi aducându-şi aminte de Patimile Mântuitorului să se întărească şi în rugăciune şi în săvârşirea faptelor bune.
Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite şi în acelaşi timp dintre cele mai vechi. Simbolul crucii se găseşte desenat sau scrijelit în peşterile preistoriei, iar în Europa preromană a fost simbolul preferat al celţilor. De asemenea este legat de diverse divinităţi, exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă numită ankh, o vedem adesea în mâna diverşilor zei egipteni. Ea simboliza viaţa, imortalitatea. Crucea mai reprezenta şi soarele și armonia contrariilor (cerul și pământul), centrul ei reprezentând mijlocul universului iar cele 4 brațe indicau punctele cardinale.
Iubiți credincioși!
Sfântul Apostol Pavel le spune locuitorilor Corintului și nouă: „cuvântul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” I Cor. 1, 18
În creștinism, prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu, crucea primește noi sensuri. Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan, vorbind despre simbolurile Sfintei cruci spunea: „Crucea este steagul și semnul de biruință al creștinătății. Crucea este arma cea mai tare a creștinismului. Crucea este calea mântuirii, Jertfelnicul răscumpărării, Prestolul împăcării omului cu Dumnezeu. Crucea este arma de apărare a creștinului, scut împotriva vrăjmașilor, ancoră a credinței, toiag al răbdării, măsură a dragostei lui Dumnezeu stâncă a nădejdii. Crucea e podoaba bisericilor, înfrumusețarea caselor, semnul călătoriilor, rușinarea ereticilor îmbărbătarea creștinilor. Crucea sfințește bisericile și grumajii credincioșilor, ea pogoară Duhul Sfânt peste omenire, ea gonește diavolii de pe pământ.” Iar după Sfântul Grigorie de Nyssa, crucea înseamnă lungimea, lățimea și înălțimea dragostei lui Dumnezeu în lume.
Iubiți credincioși!
„Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8). Din iubire Dumnezeu l-a creat pe om. Din iubire nu l-a lăsat pe om în părăsire și deznădăjduit atunci când acesta a fost neascultător și alungat din Grădina Raiului și i-a promis un Răscumpărător. Aceată iubire a lui Dumnezeu față de om a culminat cu Jerfirea Unicului Său Fiu „pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” după cum ne spune Sf. Ev. Ioan 3, 16. Astfel, iubirea lui Dumnezeu a transformat Crucea prin jertfa Unicului Său Fiu, în „steagul și semnul de biruință al creștinătății.” Iubirea lui Dumnezeu prin Jertfa Unicului Său Fiu, a șters prin Cruce păcatul, a omorât moartea, a dăruit viață celor care cred în El. „Crucea – spunea părintele arhimandrit Ioanichie Bălan – înseamnă suferință, dar nu suferință care omoară, ci care dă viață. Înseamnă Jertfă care împacă pe om cu Dumnezeu; înseamnă lacrimi care spală păcatele. Crucea înseamnă suferință – o suferință din dragoste, fără cârtire, fără murmur; înseamnă sacrificiu pentru binele și mântuirea altora. ”
Iubiți credincioși!
Să păstrăm în inimile noastre și să urmăm cuvintele Mântuitorului Hristos care cheamă: „oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze” (Mc. 8, 34)
Așadar fiecare să ne luăm crucea aleasă sau rânduită nouă de Dumnezeu și s-o purtăm!
SOȚII să poarte crucea căsniciei, născând și crescând copiii în dragostea de Dumnezeu;
FECIORII să rabde crucea înfrânării cu bărbăție;
BOLNAVII să-și poarte crucea durerii cu răbdare, căci lacrimile fără cârtire le vor fi răsplătite.
Fiecare, la locul său să ne purtăm crucea cu răbdare, să nu deznădăjduim ci pururi să ne rugăm zicând: „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”

DUMINICA a 29-a DUPĂ RUSALII

2009-01-18T08:41:00.000-08:00

Despre recunoștință

„Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat,
s-a întors cu glas mare slăvind pe dumnezeu „
(Luca 17, 15)
Iubiţi credincioşi !
Împreună am fost astăzi părtaşi, martori ai vindecării celor 10 leproşi.
Minunată şi măreaţă minune săvârşită de Mântuitorul Hristos, nu prin atingere ci numai prin cuvânt. Hristos a vindecat 10 oameni bolnavi, ce sufereau cea mai cruntă şi hidoasă boală a tuturor timpurilor.
Lepra este o boală care mănâncă şi distruge carnea trupului. Este o boală contagioasă. De aceea, cei ce se îmbolnăveau erau izolaţi de restul comunităţii. Ei trăiau departe de cetatea locuită, pe gunoaie, în locuri pustii. Cam asta era şi situaţia celor 10 leproşi din Evanghelia de astăzi.
Văzând că se aproprie cineva de sat, ei care trăiau izolaţi li s-a luminat faţa crezând că cineva vine să le aducă de mâncare ori ceva să le aline durerile. Când privesc mai atent, îşi dau seama că este Acela despre care auziseră pe rudele lor vorbind, că are o învăţătură nouă, că face minuni, vindecă și înviază morții. Îndrăznind îşi ridică glasurile, într-un cor al durerii dar şi al speranţei şi-I zic lui Hristos: ,,Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!,, (Luca 17, 13)
Oare Hristos ar fi putut trece nepăsător mai departe, văzând suferinţa lor ? NU! El cel ce este ,,Domnul milelor,, şi ,,Tatăl îndurărilor,, săvîrşeşte minunea pe loc vindecându-i şi îi trimite să se arate preoţilor templului, singurii care hotărau şi constatau dacă boala s-a vindecat şi care îi reintegrau în comunitate pe cei vindecaţi.
Şi cei 10, pleacă bucuroşi spre templu spre a li se constata vindecarea. Dar 9 dintre ei în bucuria lor au uitat total de Cel care îi vindecase. Şi Sfânta Evanghelie nici nu-i mai pomeneşte. Doar unul singur, din cei 10 s-a întors, şi cu lacrimi de bucurie în ochi a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus şi I-a mulţumit.
Iubiţi credincioşi!
Sf. Scriptură ne spune ,,Fericiți cei curați cu inima că acei vor vedea pe Dumnezeu,, iar Napoleon I spunea: ,,Dispreţuiesc nerecunoştinţa ca pe cel mai urât cusur al inimii,,
Nerecunoştinţa! Nu ni se pare oare că sună atât de cunoscut ? Zi de zi este în preajma noastră. Nerecunoștința face parte din viața noastră.
Vă întrebați poate: Trebuie să fim recunoscători chiar în fiecare zi? Cui? Pentru ce?
DA iubiți credincioși, trebuie să fim recunoscători, nu în fiecare zi, ci în fiecare oră, în fiecare secundă a vieții noastre.
Sfântul Apostol Pavel spune ,,Că plata păcatului este moartea,, Iar noi păcătuim cu mintea, cu vorba, cu fapta neîncetat. Și, conform celor spuse de Sfântul Apostol ar trebui să murim. Dar, minune! Trăim! Facem păcat și nu murim, mai facem unul și iar nu murim, și iar, și iar. De ce nu murim? Pentru că Hristos ne iubește. Și ne iubește atât de mult încât așteaptă, așteaptă și iar așteaptă să ne pocăim, adică să nu mai păcătuim, să ne mărturisim păcatele, să ne pară rău pentru că am greșit.
Pentru faptul că nu murim în momentul în care greșim pentru că Hristos ne iubește, pentru aceasta trebuie să fim recunoscători. Să spunem: DOAMNE, ÎȚI MULȚUMESC CĂ ÎN IUBIREA TA MAI ÎMI ÎNGĂDUI SĂ VIEȚUIESC, ÎȚI MULȚUMESC CĂ AȘTEPȚI PÂNĂ MĂ HOTĂRĂSC EU!
Recunoștința este floare rară chiar și în relația noastră om cu om. O vorbă din bătrâni spune: ,,dacă ai dat uită, dacă ai luat pomenește,, iar Sfânta Scriptură ne spune că atunci când faci un bine să nu trâmbițezi ,,că ce ai făcut tu,, Și sfătuiește ,,Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta,, iar din Evanghelia de azi aflăm că trebuie să fim recunoscători.
Trebuie să recunoaștem ca fiecare dintre noi a primit de la Dumnezeu și bune și rele. Pentru cele rele ne-am mâhnit în inima noastră și am zis: ,,Doamne de ce mie?,, În schimb când le-am primit pe cele bune, ne-am bucurat și nu am zis: ,,Doamne de ce mie?,,
Mă înfioară gândul când, la Judecata de apoi voi fi intrebat: ,,De ce toată viața ta ai rămas în ceata celor nouă?,, Pe dumneavoastră nu? Ce răspuns vom da?
Iubiți credincioși!
Nu este târziu să ne schimbăm! AZI și nu mâine, în acest moment, fie și în gând să spunem: ,,DOAMNE, IȚI MULȚUMESC PENTRU CĂ M-AI ADUS LA VIAȚĂ, CĂ M-AI CRESCUT, ÎTI MULTUMESC PENTRU PĂRINȚII MEI, PENTRU COPIII MEI, PENTRU FAMILIA MEA, ITI MULTUMESC PENTRU PRIETENII MEI, PENTRU DUȘMANII MEI, ÎȚI MULȚUMESC DOAMNE PENTRU CĂ MĂ IUBEȘTI ȘI MĂ RABZI ȘI PENTRU CĂ MĂ AȘTEPȚI SĂ MĂ ÎNTORC LA TINE! AMIN!

Duminica a 5 - a dupa RUSALII

2008-07-14T14:08:00.000-07:00

Locuitorii întunericului versus fiii luminii
sau despre
Războiul purtat de diavol.

«Potrivnicul vostru, diavolul,
umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită»
(I Petru, V, 8)
Iubiţi credincioşi!
Creaţia lumii duhurilor are nu numai o înălţime luminoasă, ci e şi o adâncime tenebroasă, întunecoasă. Cea dintâi e formată din îngerii buni, cea dea doua, din lumea îngerilor răi.
Sfânta Scriptură ne spune că această lume de duhuri rele a făcut la început parte din lumea îngerilor buni, dar răzvrătindu-se, aceştia au fost azvârliţi din cer. În fruntea lor se află satana.
Sfântul Vasile cel Mare ne spune: „Mihail era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe Mihail voinţa liberă l-a păzit în cele de sus; pe satana libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi Mihail să se lepede de Dumnezeu şi putea şi satana să nu cadă. Pe Mihail l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu, pe satana l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel diavolul are răutatea prin liberă alegere”.
Cauza căderii unor îngeri este decizia lor de a se despărţi de Dumnezeu, dar motivul căderii stă în mândrie. Aceasta explică răzvrătirea şi neascultarea lor.
Cartea Facerii prezintă contribuţia satanei la căderea omului, printr-o ispitire a acestuia de a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Această lucrare de ispitire satana şi-o continuă neîncetat. El ispiteşte chiar pe Iisus Hristos (Mt. 4, 1; Mc. 1, 13; Lc. 4,2). Trăitorii pustei vorbesc mult de o luptă a duhurilor rele împotriva noastră. Ele se folosesc în această luptă de metodele aceleaşi amăgiri de care sunt şi ele stăpânite. Ele dirijează setea omului de a se îndumnezei pe aceeaşi cale greşită a lor: mândria şi dorinţa de a fi mai presus decât Creatorul, chiar de al înlocui, care a sfârşit în eşec. Diavolii urăsc faptul că Dumnezeu este prezent în om şi acesta poate fi în comuniune de iubire cu Dumnezeu. Urând pe Dumnezeu, urăşte pe om ca chip al lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.
Dacă îngerii buni sunt aproape de Dumnezeu, rânduiţi pe diferite trepte de apropiere de El, dar în acelaşi timp sunt apropiaţi şi de oameni, diavolii sunt departe de Dumnezeu, dar sunt aproape de oameni, şi au o influenţă puternică asupra celor răi. Diavoli uneltesc împotriva omului, ajungănd chiar să-l posede, adică să exercite o stăpânire strânsă asupra celui împătimit, de cele mai multe ori cel posedat nefiind conştient de faptul acesta.
Iubiţi credincioşi!
Cea mai primejdioasă cursă în care cel viclean, diavolul, atrage nenumărate victime, este aceea de a-l face pe om să creadă că diavolul nu există; că toată învăţătura Bisericii despre duhurile necurate ar fi o pură invenţie, o sperietoare de care sufletele trebuie să se teamă. Ca urmare, mulţi creştini, mai ales dintre cei ce se cred învăţaţi, când aud de diavol şi de uneltirile lui, zâmbesc batjocoritor. Or, cărui fapt se datorează drama căderii în păcat a protopărinţilor noştri, descrisă în primele pagini ale Bibliei, dacă nu vicleniei înşelătoare a Satanei? Şi cine este el, dacă nu unul dintre îngerii răzvrătiţi, căzuţi din cer, înger despre care Mântuitorul zice: "Văzut-am pe Satana, ca un fulger căzând din cer" şi care de atunci încearcă neîncetat, prin tot felul de momeli, să-i piardă pe oameni? Şi pentru ce altceva s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, dacă nu ca să-l răscumpere pe om din robia Satanei, în care l-a dus păcatul?
Dar, cu toate că prin Jertfa de pe Cruce, prin Moartea şi Învierea din morţi a Mântuitorului Iisus Hristos, împărăţia Satanei asupra sufletelor a fost zdrobită, noi avem de luptat, în continuare, împotriva duhurilor rele care, prin lume şi prin întreita poftă dezordonată din trupul nostru, ne aţâţă la păcat. Iată de ce Mântuitorul ne avertizează să nu ne temem "de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena". Iar Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: "Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită" (I Petru V, 8). Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, după ajunul de patruzeci de zile în pustiu, a permis să fie ispitit de diavolul, iar în cei trei ani şi mai bine de vestire a Evangheliei, printre multele minuni pe care le-a făcut, au fost nenumăratele eliberări de suflete de sub posesia demonilor, cum este şi cazul îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor), descris de Sfântul evanghelist Matei în fragmentul citit azi.
Dacă îngerii buni pot ancora statornic în trupurile înfrânate, dar mai ales în sufletele bune şi în minţile lor curate, diavolii sunt şi mai adânc ancoraţi în trupurile bântuite de porniri pătimaşe. Intrările lor în trupuri sunt mai vădite pentru că sunt mai apropiaţi de lume, de oameni, pentru că rolul lor e să pună stăpânire pe oameni, câtă vreme al îngerilor buni este să-i elibereze. Prezenţa diavolilor în cei stăpâniţi de ei se arată şi în feţele lor întunecate, în râsul nestăpânit, în vorbe necontrolate, obscene, în fapte nesocotite, imorale.
Iubiţi credincioşi!
Diavolul este un maestru al minciunii, un actor desăvârşit care ştie să se facă iubit, care stie să pună stăpânire pe om fără ca acesta să-şi de seama.
Satana este subtil. Acesta luptă împotriva lui Dumnezeu luptând împotriva omului, făcându-l pe acesta să accepte viciile în locul virtuţilor. Aşa se face că în locul celor trei virtuţi teologice – Credinţa, Nădejdea şi Iubirea – diavolul oferă omului împătimit, fără ca acesta să-şi dea seama Necredinţa, Deznădejdea şi ce credeţi? Ura? Nu! Mai rău – IUBIREA EGOISTĂ. Veţi spune: „cum fără să-şi dea seama? Este imposibil să nu-ţi dai seama cănd cineva te îndeamnă să nu crezi, când te descurajează, când îţi spune să te iubeşti pe tine!”
Să le luăm pe rând şi să ne gândim:
CREDINŢA. Câţi îşi mai aduc azi aminte de Dumnezeu măcar o dată în zi pentru a-I mulţumi? Chiar şi dintre noi, cei care ne mărturisim credinţa în El, câţi ne îndreptăm minte spre Dumnezeu chiar şi atunci când ne aflăm în Sfânta Sa Biserică? Nu ne zboară nouă gândul la te miri ce? Nu întoarcem noi spatele fratelui nostru aflat în necaz? Nu ni se luminează faţa când celui certat cu noi i se întâmplă o nenorocire? Şi îndrăznim să ne numim creştini şi să afirmăm că noi credem în Dumnezeu. Suntem creştini, dar diavolul caută să ne împingă cugetul şi gândul în altă parte decât spre Dumnezeu, ne pune în în faţă lucruri ispititoare care ne fură privirea şi ne fac să-L uităm pe Hristos. E vina diavolului că ne ispiteşte şi noi uităm de Dumnezeu? Nu! El e ispititorul, noi ispitiţii şi suntem datori să luptăm cu ispita.
NĂDEJDEA. Oamenii nu mai au puterea de a discerne, de a face diferenţa între bine şi rău. L-au uitat pe Dumnezeu. Preocupările cele mai importante sunt: „cu ce umplem pântecul” , „cu ce ne acoperim trupul” „cu ce plătim factura la telefon, cablu TV”. Toate aceste preocupări ne fac să uităm de Dumnezeu şi uităm că El este singurul Reper cu care nu ne putem rătăci. Şi aşa se face că atunci când nu putem să „ne umplem pântecul, să ne îmbrăcăm trupul sau să plătim facturile la cablu TV sau telefon” cădem în deznădejde. Urâm pe cel de lângă noi pentru că el are, condamnăm pe Dumnezeu că lui i-a dat şi nouă nu, ne închidem în noi, devenim ursuzi. Uităm cuvintele Mântuitorului Hristos care ne spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)
IUBIREA. Este cea mai importantă virtute care îl apropie pe om de Dumnezeu şi asta se datorează faptului că „Dumnezeu este iubire” după cum ne spune Sf. Ap. Iacob 4,8. Sf. Ap. Pavel ne spune că aceasta „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. (I Corinteni 13, 4-7)
Diavolul încearcă şi de cele mai multe ori reuşeşte să înlocuiască iubirea jertfitoare nu cu ura, căci ar fi prea grosolan, ci o înlocuieşte cu iubire de sine, iubirea egoistă. Şi stie atât de bine să-şi facă datoria încât nici măcar nu ne dăm seama.
Priviţi în jur:
- Famili destrămate pentru ca soţul sau soaţa „iubeşte pe ascuns pe altcineva”;
- Copii părăsiţi prin orfelinate pentru că mama lor a ales să iubească alţi şi alţi bărbaţi;
- Avortul sau uciderea pruncilor în pântece este tot o consecinţă a iubirii de sine. Mai uşor e să lepezi un „ceva” din pântec pe care nu-l vezi decât să „renunţi la viaţa ta” de noapte, de petreceri. Şi vinovaţi ai acestei iubiri de sine sunt laolaltă bărbaţii cu femeile.
- Homosexualii doresc să întemeieze familii pentru că spun ei iubirea lor este curată.
Iubiţi credincioşi!
Prin NECREDINŢĂ, DEZNĂDEJDE şi IUBIRE DE SINE se pierde sufletul. În acest fel diavolul posedă oamenii. Aduceţi-vă aminte cuvintele Mântuitorului „nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu îl pot ucide, ci de cel ce poate ucide şi trupul şi sufletul şi să le arunce în gheena”. De aceea omul trebuie să ştie că „diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” şi trebuie să lupte împotriva lui cu toată hotărârea şi puterea.
Iubiţi credincioşi!
Şi acum să vedem care sunt mijloacele noastre de luptă contra diavolului.
Cel dintâi şi totdeauna la îndemână este rugăciunea smerită şi plină de încredere, prin care invocăm sprijinul lui Dumnezeu. Căci, "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?".
Rugăciunea - cum am spus - trebuie să fie smerită, căci Lucifer prin trufie a căzut din Cer. A ne recunoaşte nimicnicia şi neputinţa de a birui fără harul divin înseamnă a descuraja pe principele trufiei şi a-l dezarma.
Rugăciunea noastră mai trebuie să fie şi încrezătoare, deoarece slava lui Dumnezeu fiind interesată în biruinţa asupra duhului necurat, Dumnezeu nu ne va lipsi de harul Său pentru ca slava Sa să sporească prin noi.
Este apoi de un deosebit folos să invocăm ajutorul Sfântului Arhanghel Mihail, care va fi bucuros să-şi săvârşească, prin noi, biruinţa asupra duhurilor răzvrătite. De asemenea, să invocăm cu încredere ocrotirea îngerului nostru păzitor, căruia să-i încredinţăm toţi paşii noştri. Dar, în mod cu totul deosebit, ne vom ruga Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru, care cu piciorul ei feciorelnic zdrobeşte uneltirile celui viclean.
A doua armă puternică, după rugăciune, este folosirea deasă şi cu vrednicie a Sfintelor Taine. Curăţirea sufletului în baia Tainei Sfintei Spovedaniei şi Împărtăşirea cu Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului din Sfânta Euharistie, Pâinea Vieţii, Hristos pune pe fugă duhurile necurate şi ne face invulnerabili atacurilor lui.
Apoi, Sfintele Taine, rugăciunile ei şi folosirea cu credinţă a lucrurilor sfinţite de ea, ne sunt de un preţios folos în clipele de ispită. Sfânţii Părinţi recomandă insistent apa sfinţită – aghiasma – ca fiind foarte eficientă, poate tocmai pentru că este umilitor pentru diavol să fie combătut printr-un mijloc atât de simplu.
În sfârşit, o armă foarte bună este dispreţul mare faţă de diavol. A se vedea dispreţuiţi de nişte fiinţe mai slabe e de fapt o umilire insuportabilă pentru duhurile necurate. Pe de altă parte, ele sunt ca nişte câini legaţi, care latră mereu, dar nu ne pot face nimic câtă vreme nu ne apropiem de ei.
Să nu uităm însă că toată această luptă cu armele amintite, luptă soldată uneori cu răni şi înfrângeri regretabile, nu este o luptă de luni sau de ani, ci de o viaţă întreagă. Ea nu se termină decât odată cu ultima suflare, deoarece cei doi oameni din noi: omul spiritual ", adică omul cel nou - născut prin apa botezului din Duhul Sfânt şi hrănit şi crescut cu Sfintele Taine sub ocrotirea Preacuratei Fecioare, a sfinţilor şi a îngerilor - şi omul trupesc, adică omul cel vechi al păcatului, cu înclinările spre păcat, fiind nevoit să convieţuiască în această viaţă, diavolul va continua să-l aţâţe neîncetat pe acesta din urmă împotriva celui dintâi. Dar, cu ajutorul harului divin, omul spiritual izbuteşte să îmblânzească şi să ţină în frâu poftele omului trupesc, punându-le în slujba eliberării depline şi a desăvârşirii omului spiritual. Sfântul Pavel ne avertizează: "Căci de veţi vieţui după trup, veţi muri, iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului vostru, veţi fi vii" (Romani VIII, 13). Deci numai moartea pune capăt bătăliei noastre. Şi după cum atleţii nu se încununează cu laurii biruinţei decât dacă luptă până la capătul competiţiei şi conform regulamentului în vigoare, tot astfel şi noi nu vom primi de la Hristos premiul împărtăşirii din fericirea Sa, decât dacă vom lupta cu statornicie, până la capătul vieţii şi conform învăţăturilor Sale, căci numai "cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui".
Aşadar, iubiţi credincioşi, să fim convinşi că, luptând cu neclintită statornicie şi încredere, sub scutul Preacuratei Fecioare, al Sfântului Ioan Botezătorul ocrotitorul Sfintei noastre Biserici, al îngerilor păzitori, avându-L în frunte pe Iisus Împăratul sufletelor noastre, vom înfrânge puterile întunericului. Şi chiar dacă din cauza fragilităţii noastre înnăscute ni s-ar întâmpla să cădem răniţi, să nu deznădăjduim ci să ne ridicăm şi să continuăm lupta cea dreaptă, cu speranţa în biruinţa finală care va transfigura rănile noastre, prefăcându-le în nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Amin.

PSIHOTERAPIA şi SACROTERAPIA

2008-07-10T13:24:00.000-07:00

INTRODUCERE

Suferinţa fie ea psihică, sufletească ori trupească schilodeşte omul, ca entitate dihotomică (trup şi suflet), îl urâţeşte, îl îndepărtează de semeni, de Dumnezeu şi nu în cele din urmă îl înstrăinează chiar de el însuşi.
Cu suferinţa nu te naşti. Ea este o consecinţă a multor factori care influenţează viaţa omului. De cele mai multe ori suferinţei îi urmează moartea. Moartea fizică şi sufletească.
De-a lungul timpului omul a încercat sa-şi aline suferinţa, să o înlăture prin diferite metode, pe diferite căi, preocuparea constantă fiind aceea de a scăpa de suferinţă. Unii au descoperit „adevărul” prin contemplare. Unii au găsit un răspuns prin cercetarea sinelui. Unii au acceptat adevărul prin revelaţie dumnezeiască.
În cele ce urmează, considerând că toate încercările omului au fost şi sunt de bun augur, de folos în alinarea suferinţei, a înlăturării ei voi încerca să pun faţă în faţă O metodă a omului de a scăpa de suferinţă (PSIHOTERAPIA) şi O metodă oferită prin revelaţie de Dumnezeu (SACROTERAPIA). Aşadar voi în cerca să pun faţă în faţă PSIHODRAMA şi SFÂNTA LITURGHIE, ATOMUL SOCIAL ŞI BISERICA, PSIHOTERAPEUTUL şi PREOTUL DUHOVNIC, SHARING-ul şi SPOVEDANIA încercând să găsesc asemănări şi deosebiri dar subliniind în acelaşi timp importanţa lor în alinarea SUFERINŢEI.

PSIHODRAMA ŞI SFÂNTA LITURGHIE
PSIHODRAMA este o metodă psihoterapeutică care explorează prin acţiune problemele individului. Se aseamănă cu teatrul. Este prin excelenţă o metodă de lucru în grup. În grupul de psihodramă fiecare persoană devine agent terapeutic pentru cealaltă. Se desfăşoară într-un loc special amenajat, dotat cu o scenă, obiecte de recuzită, lumini colorate, un balcon.
În psihodramă, persoana îşi poate întâlni conflictele şi durerea într-un loc, setting, care îi este mai aproape de viaţa reală decât în cele mai multe abordări terapeutice.
În psihodramă oamenii află ce înseamnă să înveţi prin a face. Grupul are o atmosferă prietenoasă şi stimulatoare care îndeamnă persoana să se exprime prin a pune în scenă diferite dimensiuni ale vieţii sale. Psihodrama facilitează stabilirea unui echilibru mai armonios între exigenţele intrapsihice şi cerinţele realităţii, prin redescoperirea şi antrenarea resurselor de spontaneitate şi creativitate ale persoanei.
SFÂNTA LITURGHIE este Taina Jertfei lui Hristos, jertfă izvorâtă din iubire: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16), pentru că Însuşi „Dumnezeu e Iubire” ( I Ioan 4, 8). Această iubire îi uneşte pe toţi într-un trup, numit Biserică, termen ce poate fi identificat cu cel de Atom social.
În Sfânta Liturghie, persoana îşi încredinţează conflictele şi durerea în mâinile lui Hristos, Cel Care Se face tuturor toate. Aceasta e mai mult decât o terapie, este o minune. Vii împovărat de griji, suferinţe, durere şi pleci eliberat.
În Sfânta Liturghie credincioşii trăiesc şi cresc în dragoste şi în unirea în Hristos jertfit şi înviat. Sfânta Liturghie înseamnă intercomuniune atât între cei ce participă cu trup şi suflet la aducerea Jertfei, cât şi între aceştia şi Cel ce Se jertfeşte, Hristos. În Sfânta Liturghie oamenii află ce înseamnă să iubeşti şi cum să-l iubeşti pe aproapele tău, cu toate defectele şi calităţile lui, cu toate suferinţele şi bucuriile lui, învaţă cum se alină suferinţa prin iubire.

ATOMUL SOCIAL ŞI BISERICA
ATOMUL SOCIAL este unitatea socială ulterior indivizibilă la care un individ participă pentru a-şi satisface propria nevoie de expansiune afectivă. Fiecare individ poate să se recunoască într-un număr indefinit de atomi sociali, după cum indefinite sunt şi criteriile după care pot fi specificaţi atomii sociali cărora le aparţin. Poate fi vorba despre familie, de locul de muncă, de clubul sportiv, de grupul parohial, de amicii de week-end şi aşa mai departe. Miliarde de atomi sociali se încrucişează, se intersectează şi se multiplică în cursul unei vieţi umane; fiecare din noi e protagonistul şi artizanul formării, creşterii, multiplicării, dizolvării şi renaşterii tuturor atomilor sociali care se compun şi se descompun în caleidoscopul universului uman. Se poate spune că un atom social a ajuns la o structură semnificativă pentru un individ dat, când între acesta şi celelalte persoane prezente în aceeaşi unitate socială s-au stabilit relaţii emoţionale reciproce. Un atom social nu e o simplă construcţie a minţii: e o reţea reală de energie care radiază de la fiecare individ şi se reîntoarce la acesta într-o continuă mişcare determinată de forţe mutuale de atracţie şi respingere prezente în fiecare moment al existenţei sale. (Dicţionar de psihodramă/ http://www.psihodramaclasica.ro/pages.php?page=12).
BISERICA este Trupul lui Hristos. Biserica este comunitatea celor ce cred şi mărturisesc pe Iisus Hristos cel mort şi înviat a treia zi din morţi, ca Dumnezeu, se unesc cu El prin Sfintele Taine din Biserică şi împlinesc cuvântul dumnezeiesc prin fapte bune, prin iubire. Prin participarea creştinilor, mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica, la slujba din biserică, prin rugăciunea în comun se realizează o împreună lucrare de înfrăţire, ca fii ai Aceluiaşi Tată. Ce este Biserica? Spre deosebire de alte locuri, de alte organizaţii omeneşti, cum ar fi: şcoli, grădiniţe, cluburi, societăţi comerciale, ferme agricole, fabrici, sindicate, partide politice, etc., pe care oamenii le înfiinţează şi tot ei le desfiinţează, Biserica este locul de reală întâlnire duhovnicească şi de vieţuire tainică împreună cu Hristos întemeietorul şi Capul văzut al Bisericii, Iisus Hristos este permanent prezent în Ea până la sfârşitul veacului (Matei 28;20). Hristos îi mântuieşte pe cei ce se unesc cu el, asimilându-i în omenitatea Lui înviată. Aceasta extindere a lui Hristos în cei ce vin la El este Biserica, organismul în care se încorporează sau în care sunt încorporaţi cei cuprinşi în lucrarea de mântuire personală a lor de către Hristos, care îi primeşte şi îi ridică treptat la starea omenităţii Sale de după înviere, prin harul revărsat asupra lor de Duhul Sfânt în Sfintele Taine.
Astfel, Biserica este extensiunea comunitară a lui Hristos sau organismul viu a celor adunaţi în Hristos, ei constituind trupul tainic al Lui, iar Hristos este capul pururea viu şi activ al acestui trup, niciodată despărţit de trup. Biserica este terenul sau mediul de lucrare a harului divin care coboară cu putere din Hristos, prin Duhul Sfânt, sălăşluit în omenitatea îndumnezeită a lui Hristos şi se comunică membrilor ei, credincioşii, a căror viaţă spirituală constă din împărtăşirea cu Hristos.

PSIHOTERAPEUTUL şi PREOTUL DUHOVNIC
PSIHOTERAPEUTUL Formarea ca psihoterapeut, presupune două componente esenţiale: a) formare psihoterapeutică de specialitate prin efectuarea unui număr de peste 300 de ore de pregătire teoretică şi practică, însoţite de supervizare cu un psihoterapeut calificat; b) parcurgerea unei cure psihoterapeutice personale, acompaniat de un psihoterapeut competent, pentru sondarea propriei problematici, pentru conştientizarea şi clarificarea tendinţelor, a limitelor şi resurselor personale şi pentru realizarea unei igiene mentale care să permită ulterior lucrul cu pacienţii.
Psihoterapeutul nu decide pentru sau în locul pacientului de ce are nevoie acesta. El îi asigură prin acţiunile sale, o oglindă obiectivă în care să se poată privi şi aprecia singur, precum şi o prezenţă caldă, empatică, noncritică, încurajatoare care să-l stimuleze pentru găsirea propriilor rezolvări.
PREOTUL DUHOVNIC Formarea preotului ca duhovnic străbate un lung drum, care constă în înfrânare, ascultare de duhovnic, post, rugăciune şi dezvoltarea capacităţii de a iubi pe Dumnezeu şi pe om. Sfântul Efrem Sirul spunea despre Preoţie: „O, minune preaslăvită ! O, putere negrăită ! O, înfricoşătoare Taină a Preoţiei! Spirituală şi sfântă, cinstită şi fără de prihană, pe care Hristos, când a venit, a dăruit-o celor vrednici. Cad şi mă rog cu lacrimi şi suspine, ca să mă oglindesc în această comoară a preoţiei. Că este o comoară pentru cei ce o păzesc cu vrednicie şi cuvioşie; este pavăză strălucitoare şi neasemuită; este turn neclintit, zid de nedărâmat; este temelie tare, care de pe pământ se înalţă până la bolta cerească. Dar ce spun, fraţilor? Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină”.
Duhovnicul se implică efectiv în viaţa şi trăirea „pacientului” , „clientului” în acest caz numit FIU ori FIICĂ duhovnicească, pentru că el este PĂRINTELE.
Ca părinte, duhovnicul îi arată fiului greşeala raportând-o la învăţătura divină dar şi la normele morale, îl mustră cu blândeţe, îi arată calea şi îi dă CANON ( medicaţie, îi indică terapia de urmat). Acesta, canonul constă în a învăţa să iubească, să iubească pe Dumnezeu, pe sine şi pe aproapele ca pe sine însuşi (Matei 19, 19). Prin iubire, duhovnicul consiliază şi vindecă punându-i în faţă fiului sau fiicei bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni.
Datoria părintelui duhovnicesc nu este de a distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta să vadă el însuşi adevărul. Nu să suprime personalitatea omului, ci să-i dea posibilitatea să se descopere pe sine însuşi, să crească până la deplina maturitate ţi să devină ceea ce este el în realitate. Dacă, în anumite situaţii părintele duhovnicesc cere o ascultare necondiţionată şi, în aparenţă, „oarbă” de la fiul său duhovnicesc,aceasta nu se face ca un scop în sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de „terapie de şoc” este de a-l pe acesta de eul său neautentic şi iluzoriu, ca să poată ajunge la adevărata libertate.

SHARING- ul şi SPOVEDANIA
SHARING- ul este un proces personal profund şi nu o reflectare cognitivă, iar Moreno a stabilit un excelent îndrumător pentru a realiza din sharing o experienţă terapeutică: membri grupului să nu ofere sfaturi sau să analizeze ci să vorbească despre ei înşişi şi despre cum i-a afectat acţiunea desfăşurată.
Protagonistul a fost angajat într-un sharing deschis şi merită mai mult decât o critică sau analiză rece. Sharing-ul are efecte de tămăduire. Autodezvăluirea experienţei altora dă oamenilor sentimentul că nu sunt singuri si conduce la contacte interumane.
SPOVEDANIA Un sfânt părinte spunea: „Nimeni nu se duce la doctor pentru a i se lauda cu sănătatea sa, ci să arate locul putred al sănătăţii lui. La fel, nimeni nu poate merge la duhovnic să i se laude cu dreptatea sa, ci să descopere un putregai primejdios de pe dreptatea sa.
Când omul trece peste pragul doctorului, el lasă toata mândria înaintea uşii, pentru ca s-o ia din nou la întoarcerea printre oameni. Când omul pleacă la duhovnic, el este nevoit sa lase toata mândria sa în fata uşilor bisericii. Ferice de el daca o uita aici si la întoarcerea lui printre oameni”. (Episcopul Nicolae VELIMIROVICI)
Omul vine la duhovnic pentru a afla uşurare sufletului şi trupului său.
Cauza tuturor relelor fizice şi psihice, este păcatul iar după cum aflăm de la Sfântul Apostol Pavel: „… plata păcatului este moartea…” (Romani 6, 23). Prin aflarea cauzei ce a generat păcatul, prin demascarea păcatului în sine, în faţa duhovnicului, sufletul cel împovărat şi trupul se eliberează, îşi recapătă frumuseţea, se însănătoşeşte. EX: [O femeie ce a ucis propriul prunc născut ori nenăscut, ea cea care ar fi trebuit să dea viaţă, să protejeze viaţa, este greu măcinată de remuşcări. Mărturisind fapta reprobabilă, cauzele ce au determinat-o, femeia se eliberează de povară, sufletul se curăţă de „putregai” urmând ca prin canon (rugăciune, post, fapte bune) să se vindece].
Ca şi „protagonistul” în psihodramă aceasta îşi poate autodezvălui trăirile, experienţele semenilor ei, fără a aştepta de la ei ca şi aceştia să mărturisească fapte, experienţe, trăiri asemănătoare care s-o liniştească, pentru că ea a scăpat de povară prin spovedanie, adică prin mărturisirea faptelor ei şi a primit iertarea.
În încheiere trebuie spus că trebuie să existe şi, există o delimitare a competenţelor, pentru ca preotul duhovnic să nu se transforme în „t(r)aumaturg” şi nici psihoterapeutul în „vraci”, după cum spunea Pr. Prof. Dr. Eugen Jurcă în „Spovedanie şi psihoterapie”.
Trebuie spus că dezavuăm orice formă de substituire a unei discipline celeilalte, -spune în continuare Pr. Prof. Dr. Eugen Jurcă- dar nu le putem concepe într-o atitudine extrem opusă una alteia, dimpotrivă, milităm pentru o viziune interdisciplinară şi o conlucrare benefică şi fructuoasă între ele, ca o adevărată „simfonie la două mâini”, după inspirata expresie a lui Benito Goya.

PRACTICI ÎMPOTRIVA VIEŢII UMANE

2008-07-10T13:23:00.000-07:00

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu! Este un dar oferit omului în plinătatea sa: bărbat şi femeie; viaţa apare ca o consecinţă a poruncii divine: „creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, şi se dezvoltă în cadrul familiei. (Fac. 1, 26-28).
Familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social şi o mică biserică în marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotrivă, pentru familie din partea Statului şi din partea Bisericii. Desigur, în măsuri diferite pentru Stat, dar totdeauna prezentând acelaşi interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia şi problema demografică, pentru Biserică si Morala creştină ortodoxă, de-a lungul timpului şi mai cu seamă astăzi într-o societate cu o gândire socială secularizată. Originea căsătoriei şi deci a familiei stă în însăşi natura socială a omului şi a vieţii lui, precum şi în voinţa lui Dumnezeu exprimată pozitiv la crearea omului: „Şi a zis Dumnezeu: „Sa facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, … Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Sau … a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi şi domniţi … peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul>> (Fac. 1, 26-28).
În lucrarea de faţă vom încerca să arătăm ce practici foloseşte vrăjmaşul împotriva omului, pentru a distruge viaţa. Crima. Uciderea sufletului şi a trupului, şi în acest sens am identificat trei pârghii: EROSUL –pervertirea acestuia şi derivaţiile pervertirii: pornografia, divorţul, concubinajul, contracepţia, adulterul, avortul, homosexualitatea, etc.; GENETICA şi BIOETICA: inseminarea artificială, clonarea. CRIMA: eutanasia, sinuciderea; Toate aceste practici împotriva vieţii umane se împletesc, completându-se, derivând una din alta.

1 EROSUL
În ziua de astăzi se vorbeşte tot mai mult despre eros, erotism încă din fragedă pruncie, în toate mediile şi grupurile sociale, tineri şi bătrâni, muncitori şi intelectuali, familii şi nonfamilii, căutându-se cu disperare plăcerea.
Orice fiinţă vie este marcată de pulsaţiile erosului, ca energie fundamentală inerentă viului finit şi scindat în două continente sexuale definite de o relaţie de complementaritate vitală.
Erosul este consecinţa metafizică nemijlocită a finitudinii noastre insuficiente şi consecinţa metafizică mijlocită a naturii viului de a fi structurat dual în genuri sexuale.
Erosul primar, originar, nu are nimic sexual (în sensul funcţiei fiziologice diferenţiate), decât că poate fi vag descris prin metafore ale acestei uniri. Acest eros este energia fundamentală faţă de care nu ar exista mişcarea simfonică a creaţiei înspre Creatorul ei. Ca fiinţe sexuate, stăm sub circumstanţele istoriei, privaţi de alteritatea noastră finită, sexuată şi personală. Iar viaţa nu ar trebui să fie altceva decât istoria unei reintegrări a cuplului arhetipal, originar, singura formă de a mistui suferinţa fragmentelor, dislocate din unitatea mistică a cuplului. Până atunci oamenii sunt condamnaţi la plânsul şi suspinul dezbinării sexuale, ca rană fundamentală a conceptului de om, şi la cântarea romantică a „sufletului pereche”, prin care să reintegreze totalitatea esenţei umane.
În om specia este purtătoarea erosului sexual, iar persoana este purtătoarea principală a erosului metafizic. Specia resimte dureros dominaţia sciziunii sexuale (bărbat – femeie) şi incompletitudinea principială a oricărui individ ce îi aparţine şi care, prin simpla lui alocare nativă într-un gen sexual anumit, este grevat cu o severitate existenţială. Dar creştinismul „rezolvă” situaţia prin învăţăturile-i revelate, învăţând că omul a fost creat bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. I, 27), şi „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. II, 27). În creştinism, individul, bărbat ori femeie, nu se simte frustrat de apartenenţa sa sexuală, ci se completează unul pe celălalt, devenind prin Sfânta Taină a Nunţii, un singur trup, devenind om.
Postmodernitatea este o realitate specifică a timpurilor pe care le trăim, iar cercetătorii fenomenului sunt de acord că duhul de care este purtată se numeşte secularizare, definită neclar ca mişcare antropocentrică, răzvrătire a umanului împotriva lui Dumnezeu, rupere din raportarea la El, îndepărtarea structurilor creştine ale lumii. Una dintre zonele duhovniceşti în care se produc transformări de substanţă o dată cu secularizarea este spaţiul conjugal, ce pare să fie supus integral manipulării psihologice şi sociale, tehnicismului fără morală, plăcerii în detrimentul bucuriei, tratările de specialitate venind mai ales dinspre bioetică, fie pentru susţinerea diferitelor intervenţii arbitrare ale omului în definirea deciziilor crezute până nu demult de competenta elementului divin (fecundări invitro, clonări, schimbări de sex, eutanasia) fie pentru contracararea acestor poziţii.
Este tot mai elocvent faptul că unul dintre modelele sociale asupra căruia s-au produs mutaţii semnificative în ultimul deceniu, la noi, este familia. Iar cauzele schimbărilor trebuiesc căutate tocmai în neputinţa perceperii la nivel spiritual a diferenţelor dintre sexe, a complementarităţii lor, a menirii „creşterii şi înmulţirii”, a demnităţii fiinţei umane în integralitatea relaţiilor intime. Ameninţarea cu privire la familie vine din existenţa unor adevărate curente necreştine cu privire la concepţia despre cuplu: căsătoria e privită ca o convenţie anulabilă, ea se poate face din interese materiale, se acceptă ideea e ca o convieţuire liberă, naşterea de copii se realizează programat.
Afirmată ca experienţă spirituală ce transfigurează biologicul şi modalitate de convieţuire umană, mediu de educaţie, de transmitere a valorilor religioase, culturale şi a celor tradiţionale, familia se confruntă cu problematica numărului crescând de divorţuri şi de avorturi, cu diminuarea tot mai accentuată a funcţiei ei prin urmărirea fericirii individuale, prin răcirea relaţiilor dintre soţ, soţie, copii, prin apariţia conflictului între generaţii. Dezmembrarea familiei are urmări grave la nivelul conştiinţei componenţilor ei şi a urmaşilor, lipsiţi de suportul autorităţii morale venite din partea celui mai important element social. Ca urmări, dar ca şi cauze ale dezmembrării familiei avem: concubinajul ori chiar prostituţia, intervenţia abuzivă asupra copilului nenăscut, delicvenţa juvenilă, abandonul social etc.
Contracepţia este o luptă dusă pe faţă împotriva lui Dumnezeu, este un război declarat împotriva Sfintei Treimi, un război în care se folosesc drept arme, cai troieni: ura împotriva vieţii este camuflată în „iubirea” dintre parteneri, egoismul este ascuns sub masca „grijii” ca partenerului sau partenerei să-i fie „bine”, uciderea copiilor este îmbrăcată în haina grijii ca nu cumva aceştia să vină pe lume atunci când „părinţii?” nu sunt pregătiţi, şi exemplele pot continua.
Deşi pare o banalitate, şi este catalogată ca fiind ceva modern, demn de secolul XXI, deşi este atât de mediatizată în mass – media scrisă şi vorbită, mai mult fiind „propovăduită” în şcoli, contracepţia este nici mai mult nici mai puţin decât CRIMĂ, o formă mascată a avortului.
Părintele Nicolae spunea într-un cuvânt al său:
„Unde se fac astăzi cele mai multe avorturi? Nu se fac la spital, nu la ginecologie, nu la cabinete particulare, ci în biserică. Aşa să ştiţi dvs. care trebuie să plecaţi de acum cu această veste tristă, că cele mai multe avorturi se fac în biserică.
În biserica de zid, nu în biserica spirituală. Aici înăuntru se fac. Vă arăt. Vă dovedesc. Femeia se poate afla în faţa altarului şi în momentul acela se face în ea un avort. Poate că preotul este cu mâinile în sus pentru sfinţirea Darurilor, şi în burţile femeilor se săvârşesc avorturi. Ne-o spun medicii. Medicii ne spun că după zămislire copilul, timp de şapte zile, merge din trompă în uter. În alte şapte zile, încearcă să se lipească de uter şi se face placenta sau casa copilului. Şi în alte şapte zile, total 21, are loc prima zvâcnire a inimii, dar până atunci a fost viu, cu sistem nervos. Medicii ne-o spun. Ştiinţa ne-o spune.
Dar tot ei ne spun că un om poate vieţui nelipit de uter 14 zile, 7+7, după aceea moare. De aceea trebuie să se lipească de uterul mamei, de sânul matern, ca să înceapă să se hrănească din mamă.
Ei, bine! Steriletul împiedică lipirea copilului de uter şi copilul moare şi se produce avortul. Anticoncepţionalele fac acelaşi lucru prin toxicitatea care se creează”.
Ce putem face ca preoţi duhovnici, cum procedăm?
„Acum noi întrebăm o femeie: „Câte avorturi aţi făcut?" şi răspunsul poate fi: „Nici unul, unul, două, trei, treizeci...". Poate să spună o cifră. Şi în funcţie de asta şi de căinţa ei, şi de canonul pe care i-l dăm, noi stabilim când se împărtăşeşte. "
Acum urmează ca noi, duhovnicii, să punem întrebarea: „Câte avorturi aţi făcut?" şi să primim răspunsul: „Nici unul!" Şi să revenim cu întrebarea de care vorbeam „ştii unde se produc cele mai multe avorturi şi cum?” şi să ne spună: „Nu ştiu", că n-are de unde să ştie, că nu ştie că se produce.
Şi atunci să ştim noi, că acuma urâciunea pustiirii stă în locul cel sfânt, pentru că se omoară om în biserică. Asta-i problema.
Fetele, soţiile noastre merg la doctor şi împiedică naşterea copiilor, folosind anticoncepţionale. Sunt avorţive. Ucid!
O să vină vremea să strigăm la Dumnezeu: „Doamne, dă-ne apă!" Dumnezeu va zice: „Nu!". „Doamne, dă-ne aer!" Dumnezeu va zice: „Nu! Nici aer n-aveţi voie!" De aceea, aşa urmează să ne stingem. De ce? Pentru că: „înainte de a te fi urzit tu în pântecele maicii tale, te-am cunoscut Eu, Şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit”, zice Dumnezeu în cartea Proorocului Ieremia 1,5.
Acesta este textul din Scriptură care-ţi arată că cine luptă împotriva vieţii este criminal. Nu numai cine omoară, ci şi cine luptă.
Contraziceţi medicii! Contraziceţi tinerele care cred că au scăpat fără să facă crimă! Ele fac crimă, şi riscul este a face crimă în biserică. Nu ştim când, pentru că nu ştim când se zămisleşte, pentru că Dumnezeu este prezent în momentul zămislirii, căci în momentul acela dă sufletul care se uneşte cu trupul.
De aceea ne permitem să vorbim aici lângă biserică si bisericii sufletelor dvs. despre aceste lucruri, care nu sunt lucruri secrete, nici lucruri ruşinoase, sunt lucruri care arată măreţia creaţiei lui Dumnezeu.
Savanţii au ajuns la concluzia că apariţia vieţii, zămislirea, este o minune mai mare decât universul. Când mari oameni au descoperit galaxiile, constelaţiile, au spus: "Iată măreţia creaţiei lui Dumnezeu". Dar există o măreţie mai mare: zămislirea, la care noi suntem împotrivă”.
Avortul Cea mai cunoscuta metoda în vederea limitării naşterilor este avortul. Cunoscut încă de pe vremea sumerienilor, cu excepţia greco-romanilor, avortul a fost, peste tot, interzis. Continuând tradiţia ebraică, la rândul lui, creştinismul, prin operele Sfinţilor Părinţi şi disciplina canonică, a interzis şi sancţionat avortul provocat.
În secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: „să nu faci otrăvuri, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi” (II, 13). Canonul 91 al Sinodului Trulan considera avortul provocat omucidere („Pe cele care din doctorii lepădătoare de făt şi pe cele care primesc otrăvuri omorâtoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”).
Părinţii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia tradiţională a Bisericii, sesizând gravitatea actului prin care se provoca, în mod voit, avortul. Ca avortul să fie omucidere, trebuie ca cel avortat sa fie persoană. Persoana poate fi definită din punct de vedere cultural, filosofic şi psihologic. Din punct de vedere cultural este greu să se definească ce este persoana, ştiut fiind că în contextul pluricultural în care trăim sunt culturi în care femeia nu este considerată persoană (ceea ce nu înseamnă că ea ar fi mai puţin om). Pe de alta parte, in tarile anglo-saxone, unde s-a impus o etica utilitarista si procedurala, autoritatea publica, prin voinţa majorităţii este cea care stabileşte statutul fiecărei persoane, cu atât mai mult embrionului. Deci, în funcţie de hotărârile majorităţii, fiinţa umană individuală poate să-şi facă sau nu procese de conştiinţă. Nu se poate ajunge nici pe linie de metafizică la o concepţie unitară privind definirea persoanei, datorită diversităţii de credinţe şi opinii. De aceea, se preferă definiţia psihologică. În general, din punct de vedere psihologic, persoana este fiinţa individuală conştientă de sine şi capabilă da autodeterminare. Persoana este identică cu fiinţa umană, adică structura somatică înzestrată cu suflet raţional şi liber. Când se poate vorbi, însă, de însufleţirea fătului spre a deveni: fiinţă individuală, liberă, raţională şi liberă? Creştinismul şi-a pus de la începuturile sale această problemă, renunţând la teoria traducianistă şi oprindu-se la cea creaţionistă, potrivit căreia Dumnezeu creează în mod special sufletul şi-l uneşte cu trupul în momentul zămislirii, şi al individuaţiei tardive, după care Dumnezeu pune suflet în fătul constituit prin zămislire, atunci când structura material-biologică este capabilă să primească elementul spiritual. Aceste teorii îşi au argumentele lor, valabile şi azi. Biserica nu s-a pronunţat prin dogmă în privinţa vreuneia dintre ele. Viaţa şi apariţia ei constituie o taină pe care Biserica o primeşte şi o respectă ca atare. Dacă credinţa nu are elemente suficiente ca să se pronunţe categoric în această privinţă, de altfel nu este obiectul ei, biologia oferă o serie de elemente care ar putea clarifica şi fundamenta o atitudine morală faţă de ceea ce noi numim făt. Prin urmare, fecundarea se produce în trompe. Oul format prin unirea ovulului cu spermatozoidul se divide în 2-4-8 etc. celule şi încep migrarea spre uter. Migrarea durează 7 zile. În perioada de până la a 27-a zi a ciclului, oul se găseşte în starea de blastulă, constituită din cca. 100-200 de celule. Este starea de totipotenţă (acum orice celula recoltată din blastula se poate înmulţi formând o blastulă identică cu materialul genetic din care a fost recoltată sau două blastule pot fuziona formând una singură). În jurul celei de a 21-a zi oul este gata pentru nidare (fixarea de peretele din spatele uterului). În acelaşi timp are loc împărţirea celulelor în două părţi care vor da, pe de o parte trofoblastul, placenta şi anexele ei, iar pe de altă parte embrionul propriu-zis. Cu nidarea, încetează totipotenţa blastulei şi începe diferenţierea histologică (specializare funcţiilor celulare). Acest mod de evoluţie genetică, l-a făcut pe J. L. Malherbe (directorul Institutului de studii de bioetică al Universitatii din Louvain) să spună următoarele:
“De la fecundare la individualizare, embrionul va fi viaţă organică, aparţinând speciei umane, dar nu o persoana individuală; şi, pornind de la primul început al individualizării, embrionul ca atare va fi o persoana potenţială” Chiar dacă, în comparaţie cu mama care-l poartă în trupul ei, copilul nu este o fiinţă raţională, el face însă dovada că el deţine un anumit program care-i dă specificitatea şi identitatea cu sine însuşi, în ciuda faptului că, din punct de vedere chimic, elementele care constituie pruncul nou-născut pot fi cu totul altele faţă de cele care, cu nouă luni mai devreme, constituiseră embrionul. Chiar dacăă, din punct de vedere al definirii persoanei, embrionul nu poate întruni toate notele caracteristice, pentru a-şi susţine punctul său de vedere, morala creştină evaluează embrionul nu numai din punct de vedere filosofic, psihologic şi funcţional (unde nici filosofia, nici psihologia nu se pot pronunţa în mod exhaustiv), ci fundamentându-se înainte de toate pe conceptul de natură umană. Nu ştim când pune Dumnezeu sufletul în embrion. Ştim când acesta primeşte specificitate şi că este deţinătorul unui program în funcţie de care se dezvoltă. Programul şi momentul nidării ar putea fi indicii în sensul momentului însufleţirii fătului? S-ar putea. Nu ne putem pronunţa însă noi în acest sens. De remarcat este însă faptul că atât înainte, cât şi după nidare, embrionul este de natură umană. „Embrionul, ca atare, are parte de această natură. El nu se face embrion uman, el apare ca embrion uman, în acelaşi fel în care ghinda nu este stejar, ci devine stejar (în condiţii adecvate n.n.). Transcendenţa sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primită de embrion din partea cuiva; el o posedă totală, sau în potenţă, prin sine, prin existenţa sa personală, din momentul apariţiei sale”. Acesta este motivul pentru care nu se poate dispune de embrion după bunul plac al fiecărei persoane sau chiar al unei anumite comunităţi mai mari sau mai mici, fie ea chiar a oamenilor de ştiinţă. Embrionul nu trebuie să fie nici vândut, nici cedat, nici obiect de experienţă, de manipulare sau suprimabil fără ca persoanele capabile de acesta să nu-şi asume cu seriozitate responsabilitatea morală, şi nu numai. Cu toate acestea, există avorturi. Nimeni nu le poate nega existenţa. Ele ridică serioase probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar şi preotului duhovnic. Avorturile sunt o suferinţă care loveşte viaţa mamei şi care creează suficiente probleme de ordin pastoral. Biserica a instituit chiar rugăciuni pentru femeia „care a lepădat”. Există însă avorturile medicale pentru care omul este responsabil în parte, sau, deloc, şi avorturile spontane, pentru care omul nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul spontan, precizăm că, în mod natural, în cadrul procesului de reproducere, în primele luni ale vieţii fetale, au loc avortări spontane ale multor ovule fertilizate. Geneticienii consideră că acestea sunt chiar benefice pentru sănătatea femeii. Trupul ei elimină spontan embrionii care nu sunt viabili. „Prin urmare, mecanismele pur naturale ale reproducerii sunt organizate în aşa manieră, încât eliminarea embrionilor neviabili este una din funcţiile lor şi nu putem considera că în asemenea cazuri ar fi vorba de fiinţe umane”, chiar dacă este vorba de o materie produsă în trupul omenesc. În mod spontan sunt avortaţi uneori embrionii care au murit în pântecele mamei, alteori este nevoie de intervenţia medicului. Doctorul Paul Chuchard, profesor la Ecole des Hautes Etudes din Paris, spunea următoarele despre embrionii care comportau malformaţii congenitale grave: ”Un ou, spunea el, nu este omenesc decât dacă, în aptitudinile sale genetice el ar putea să conducă la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decât dacă el are un creier, chiar dacă acesta prezintă anumite insuficienţe… Dacă, din punct de vedere genetic, embrionii s-ar prezenta cu anormalităţi foarte mari din momentul zămislirii, putem spune că ei nu au fost niciodată fiinţe umane. Daca este vorba de o afecţiune târzie care a împiedicat creşterea creierului, putem spune că din acel moment, ca persoană umană, embrionul este mort”. Asemenea embrioni vor fi eliminaţi prin avorturile voluntare, nu spre a face cuiva plăcere, ci pentru că ei vor fi incompatibili să mai stabilească relaţii personale cu lumea oamenilor. Aceasta ne face să înţelegem că, pe parcursul celor noua luni de viaţă intrauterină embrionul poate suferi accidente care vor putea să-l desfigureze în aşa măsură, încât să nu mai fie din nefericire embrion uman (deci o persoană în potenţă), ci o masă de carne cu formă umană uneori care se va înscrie pe linia altor forme de „risipire” a structurilor somatice de provenienţă omenească, risipire care are însă drept scop viaţa însăşi. Viaţa este o minune realizată cu preţul unui mare consum de energie şi cu sacrificii, pe care le face şi ea însăşi, datorită principiilor care o guvernează. Cauzele care pot afecta atât de profund viaţa fătului, încât să fie scos din trupul mamei pentru că a murit sau pentru că a fost desfigurat încât nu va mai putea fi vreodată om, sunt multiple. Între acestea, unele nu sunt imputabile părinţilor (virozele din primele luni de sarcină, bolile transmise genetic sau produse prin accidente genetice, prin repartizarea inegală a cromozomilor etc.), altele însă (cum ar fi consumul drogurilor, alcoolismul, tabagismul, contractarea bolilor venerice, contractarea virusului HIV etc.) sunt imputabile ambilor părinţi sau, cel puţin mamei.
Ca mijloc de reglare voluntară şi premeditată a naşterilor, avortul poate fi socotit infanticid şi va rămâne, din punct de vedere al moralei creştine, un păcat greu.
Adulterul este păcat împotriva fidelităţii, este căderea din harul căsătoriei. Iubirea dintre soţ şi soţie are originea în iubirea divină, ea însăşi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Prin iubire soţii sunt în comuniune spirituală cu Dumnezeu. Căsătoria face din actul iubirii o realitate nouă, conferindu-i o structură fundamentală. Totuşi, soţii nu posedă iubirea, aşa cum posedă alte lucruri, ci o au aşa cum îl au şi pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză ea nu exprimă o stare fixă, un orizont închis, o realitate încremenită în imobilitate. În conceptul de iubire personală, care dobândeşte în căsătorie un caracter de fidelitate, e vorba de o unitate harică dată şi, totodată, de un proces de dăruire şi asimilare în necontenită creştere, o viaţă de continuă modelare după chipul lui Hristos. E vorba de o relaţie vitală de împlinire reciprocă a mădularelor ce fac parte din unitatea unui întreg pecetluit cu harul căsătoriei. Această „naştere din nou” presupune menţinerea iubirii în flăcările necontenite ale purificării, implică necesitatea unei asceze. Experienţa trăirii împreună e situată la nivelul vieţii celei mai înalte, căci numai adeziunea la descoperirea tainelor mântuirii poate să însemne pentru soţi o autentică împărtăşire de lumină. Până când căsătoria, ca fapt de viaţă spirituală, intră definitiv în marele viitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai află în această lume, în viaţa conjugală rămâne posibilitatea destrămării unirii întemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se săvârşeşte prin adulter.
Din punct de vedere spiritual şi tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o trădare şi o apostazie, un rău care începe în lumea spirituală şi tot aici se consumă. Dintr-un parazit al firii, păcatul adulterului devine o tăgadă, devine anti-har.
Altfel spus, adulterul este legătura nelegiuită a unui bărbat căsătorit cu altă femeie decât a sa, sau al unei femeii căsătorite cu un bărbat decât cu soţul sau. Se deosebeşte de desfrâu, întrucât acesta este un raport nelegiuit între persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se referă la unirea trupeasca, la consumarea faptului ruşinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participă şi dorinţele ruşinoase, îmbrăţişările neoneste şi chiar, după unii, abuzul egoist de corpul partenerului de căsătorie. Atât adulterul sau desfrâul izvorăsc de cele mai multe ori alte păcate grave: abandonul copiilor, avortul, pornografia, perversiunile sexuale, etc.
Genetica şi Bioetica
Ca şi în fizică, în biologie şi medicină s-au făcut progrese uluitoare în secolul nostru, mai ales după ce genetica a oferit posibilităţi şi şanse noi celor responsabili de studiul vieţii. De la demonstraţia lui O. T. Avery şi a colaboratorilor săi (1944), prin care s-a constatat ca acidul dezoxiribonucleic de la un tip de pneumococi este capabil să producă modificări ereditare la un alt tip de pneumococi şi din momentul adoptării transfecţiei ca metodă de bază în genetică, s-a deschis larg drumul unor performanţe nebănuite în privinţa formelor de viaţă, dar totodată a apărut şi riscul ca viaţa să poată fi distrusă nu numai din afară (cum s-a făcut cu energia atomică), ci şi din interiorul ei, începând cu „primele cărămizi” care constituie edificiul sau.
Obiectul bioeticii îl constituie viaţa cu toate acţiunile menite să o promoveze, să o modifice şi chiar să o distrugă. În mod mai concret, putem spune că bioetica se ocupă cu următoarele teme: eutanasia şi insistenţa terapeutică, reanimarea, adevărul spus bolnavilor şi dreptul la moarte; avortul, eutanasia fetală, diagnosticul prenatal, consilierea genetică; sterilizarea handicapaţilor şi eugenia; experienţele pe embrionul uman şi pe om; inseminarea artificială, fecundarea artificială, băncile de spermă, fecundarea in vitro; manipularea genetică; sinuciderea; transplantul de organe; transsexualismul; creşterea demografică şi controlul ei; armele biologice şi chimice, precum şi cele privind distrugerea în masă; tortura, pedeapsa cu moartea, poluarea etc.
Temele de bioetică ce privesc viaţa cuplului familial vizează trei aspecte: planingul familial (controlul naşterilor, eventual reducerea acestora); fertilizarea cuplurilor sterile şi sănătatea fătului. Datorită noilor descoperiri ştiinţifice, noilor performanţe ale ingineriei genetice, datorită unei noi abordări a naşterii, din punct de vedere intelectual şi moral aspectele bioetice care se referă la viaţă, în plin proces de creaţie în interiorul familiei, se pun într-o nouă perspectivă. Dar, această noua perspectivă obligă morala creştină să se pronunţe într-un limbaj adecvat asupra unor situaţii deja cunoscute (cum ar fi cea generată de avort) sau asupra altora create de dezvoltarea geneticii şi a ingineriei genetice contemporane (cum ar fi: inseminarea artificială, transsexualitatea, clonarea etc.).

Eutanasia. Momentul morţii ca şi cel al concepţiei rămân în mâinile lui Dumnezeu, Care este singurul suveran peste viaţă, peste moarte şi peste procesul morţii. „Vreme este să naşti şi vreme este să mori” (Ecc. 3, 2) şi acea vreme trebuie să rămână determinarea lui Dumnezeu. Orice efort trebuie făcut pentru a restaura pacientul în optima stare de sănătate. Viaţa acestuia are totuşi o valoare ireductibilă, chiar când sănătatea lui nu poate fi restaurată deplin. În vechime prin Eutanasie se înţelegea o „moarte frumoasă”, primită cu seninătate prin cultivarea unei vieţi morale superioare. Ea semnifica şi efortul medicului care, din compasiune pentru persoana suferindă, se străduia să-i aline durerile şi să-i ridice tonusul psihic şi moral. În zilele noastre Eutanasia şi-a lărgit şi modificat sensul original, susţinătorii ei referindu-se la ucidere în cazul unei boli incurabile, asigurând lipsa de durere. Deci, prin Eutanasie se înţelege înlăturarea vieţilor fără sens şi a durerilor complete, înlesnind o moarte liniştită, cu aparenţă binefăcătoare.

BIBLIOGRAFIE:

Erosul persoanei şi erosul speciei – VLAD MUREŞAN,
Rev. Renaşterea, Nr. 10/2001;
Transfigurarea erosului – Arhid. ŞTEFAN ILOAIE,
Rev. Renaşterea Nr. 6/2003;
3. Cuvânt rostit la mormântul părintelui Nicodim Măndiţă
– Pr. Nic.Tănase
4. Aspecte negative ale relaţiilor din cadrul vieţii conjugale
– Pr. Prof. Dr. ILIE MOLDOVAN

RUGĂMINTE

2008-07-07T06:32:00.000-07:00

Îi rog pe cei ce viziteaza blogul sa-si scrie impresiile pe adresa pr_mugurel@yahoo.com MULTUMESC!

DUMINICA A 3 – a DUPĂ RUSALII

2008-07-05T13:20:00.000-07:00

DESPRE GRIJILE VIEȚII

„de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”
(MATEI 6, 22)

Iubiți credincioși!
Încă din primele clipe ale vieții, omul are nevoie și cere să mănânce. Mic fiind mănâncă, tânăr mănâncă, îmbătrânind mănâncă. Îi este o foame continuă. Omul mănâncă, mănâncă și iarăși mănâncă. Își trăiește viața călătorind între bucătărie și wc. Nevoia de a mânca este firească, dar atunci când nevoia de a mânca ocupă primul loc în topul activităților omului, nu mai este firească ci este diabolică, consecință a păcatului primilor oameni.
Toată viața, omul aleargă, se străduie să agonisească, să strângă, să aibă multe și de toate. De ce? Pentru a avea ce să mănânce.
Se scoală în fiecare dimineață, zi de zi, 365 de zile pe an și muncește din zori și până în seară, nerezervându-și măcar o zi de odihnă. De ce? Pentru a avea ce mânca. Și reușește să aibă în fiecare zi pâinea necesară supraviețuirii și chiar mai mult decât îi trebuie. Dar se uită la fratele său și vede că pâinea acestuia este parcă mai mare și mai multă, mai albă și mai pufoasă. Nu este mulțumit. În minte îi apar două gânduri, două soluții: fie să-i fure pâinea, fie să muncească mai mult. Mai există însă o soluție care este luată în calcul de prea puțini oameni: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu ” ( Matei 4,4)
Iubiți credincioși!
Hristos ne spune: „de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat”, adică dacă ochiul tău nu va fi bolnav și nu va pofti la vecinul, atunci nici trupul tău nu va mai munci mai mult decât trebuie. Tot Hristos ne spune: “Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” sau: „Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei 6, 26, 28 – 34)
Iubiți credincioși!
Poate ați înțeles sau nu ce am vrut să vă spun, DAR ceea ce vreau să vă gândiți și să conștientizați sunt următoarele:
Ne îngrijim prea mult de cele necesare trupului, neglijând pe cele necesare sufletului.
Dacă trupul are nevoie de mâncare, băutură, îmbrăcăminte și sufletul are nevoie de rugăciune, post, fapte bune.
Dacă putem munci 7 zile pe săptămână de ce nu putem merge la Biserică pentru câteva ore?
Dacă putem săpa un hectar de porumb într-o zi, de ce oare nu putem merge măcar o oră în cimitir pentru a îngriji mormintele răposaților noștri?
De ce ne îngrijim mai mult de cele trecătoare și pe cele veșnice le trecem cu vederea? De ce?
Iubiți credincioși!
Ne întinăm ochii cu tot felul de imagini nefolositoare. Ne uităm la casa, mașina, femeia, bărbatul celor de lângă noi și ni le dorim și noi, mai mult facem tot posibilul să le dobândim. Uităm că la judecata de apoi, Hristos nu ne va întreba nici ce am mâncat sau băut, nici ce mașină am condus sau ce recolta am avut. Întrebarea va fi: ați luptat pentru a dobândi pământ, case, mașini, haine dar ați căutat Împărăția lui Dumnezeu după cum v-am sfătuit?
CE VOM RĂSPUNDE?
AMIN!

2008-07-03T15:46:00.001-07:00

TAINA IUBIRII

2008-07-03T15:21:00.000-07:00

Sfânta Taina a Cununiei este acea Taina prin care doi tineri, bărbat si femeie care se iubesc sunt binecuvantati de către Dumnezeu pentru a deveni un tot.
Familia este ca un triunghi. Din Dumnezeu care este deasupra tuturor, porneşte o latura spre bărbat si o alta spre femeie, aceştia fiind uniţi intre ei prin cea de a treia latura. Numai comunicarea in iubire a celor trei laturi: Dumnezeu-bărbat, Dumnezeu-femeie, bărbat-femeie, poate asigura fericirea intr-o familie, mai ales daca este creştina.
Privind in societate putem observa patru tipuri de casnicii:
-primul tip de căsnicie este unul contra altuia, întocmai cum este câinele cu pisica. Mereu certuri, mereu gâlceava, mereu război. Acestora le lipseşte legătura cu vârful triunghiului, cu Dumnezeu.
-al doilea tip de căsnicie este unul lângă altul, ca doua sloiuri de gheata, care stau lipite unul de altul, fara sa se poată încălzi si fara a fi fericiţi. El are banii lui, camera lui, prietenii lui si ea de asemenea pe ai ei. Aceasta este o căsnicie fara iubire, deci fara de Dumnezeu.
-al treilea tip de căsnicie este unul cu altul, ca doi boi uniţi prin jugul muncii si al sanatatii. Câta vreme sunt sanatosi si muncesc cu folos, e bine si sunt multumiti. Dar când unul dintre ei cade pe brazda, atunci celalalt îl paraseste si-si căuta alt tovaras de jug.
-al patrulea tip de căsnicie este unul pentru altul. Aici laturile triunghiului sunt unite si comunica intre ele. El traieste numai pentru scumpa lui soţie, iar ea numai pentru soţul drag. Sunt credincioşi, se roagă si se ajuta unul pe altul, cum se ajuta mâinile intre ele.
Cununia nu este o joaca de copii ci este ceva serios, ceva dumnezeiesc pentru ca prin Taina Cununiei cei doi devin un trup, si sunt binecuvantati sa nască copii, continund astfel opera de creaţie a lui Dumnezeu.
Cei doi tineri care urmează sa se casatoreasca, cu ceva timp înainte de marele eveniment, trebuie sa ia legătura cu preotul pentru a stabili data evenimentului si pentru a primi sfaturile necesare unei bune desfasurari a slujbei.
Sunt necesare si unele acte:
1. CERTIFICATUL DE CASATORIE eliberat de autoritatile statului;
2. Daca unul dintre miri nu este din parohia unde se savarseste Sf. Taina a Cununiei, trebuie ca acesta sa aducă CERTIFICATUL DE BOTEZ sau o Adeverinţa eliberata de preotul parohiei din care vine.

SFINTELE SLUJBE LEGATE DE NASTEREA OMULUI

2008-07-03T15:09:00.000-07:00

Naşterea omului întotdeauna a fost şi va fi prilej de bucurie. Omul, ca făptură iubită a lui dumnezeu, este la început o fiinţă plăpândă, dar care în timp se căleşte şi devine puternic.
Omul este călător prin trei universuri: universul intrauterin (cel din pântecele mamei) pe care-l părăseşte prin naştere; universul fizic, trecător în care trăim şi pe care îl părăsim prin moarte pentru a locui veşnic în cel de-al treilea care este Împărăţia lui Dumnezeu.
Legat de trecerea dintr-un univers în altul, Dumnezeu a rânduit în Sfânta Sa Biserică, anumite rânduieli prin care omul primeşte de la Dumnezeu Har şi Binecuvântare.
În urma părăsirii primului univers, cel intrauterin, omul păşeşte într-o lume nouă. Aici este întâmpinat de cei ce l-au conceput şi care îi vor fi părinţi. Legat de naşterea omului sunt rânduite următoarele slujbe: 1. Rânduiala în ziua întâi la femeia lăuză; 2. Rugăciunile la femeia lăuză şi Rugăciunea la însemnarea pruncului, când i se pune şi numele în a opta zi de la naştere; 3.Taina Sfântului Botez; şi 4. Rugăciunile ce se citesc după patruzeci de zile femeii care a născut.
În timpul vieţuirii în această lume omul primeşte Har şi Binecuvântări prin următoarele Sfinte Taine şi Ierurgii (Slujbe de sfinţire a omului şi a lucrurilor ce-l înconjoară) :
Sfânta Taină a Ungerii cu Mir, Sfânta Euharistie, Sfânta Taină a Spovedaniei, Taina Sfântului Maslu, Sfânta Taină a Cununiei, Taina Sfintei Preoţii; Acatistul, Sfeştania şi altele.
Legat de părăsirea universului fizic adică de moartea omului, şi de trecerea în Împărăţia lui Dumnezeu sunt rânduite următoarele slujbe: Înmormântarea, Parastasul şi Pomenirile, Sărindarele, Binecuvântarea şi sfinţirii crucii ce se aşează la mormânt.

CUVÂNT LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR

2008-02-23T10:18:00.000-08:00

„ Fugi de poftele tinereţilor şi urmează

dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce

cheamă pe Domnul din inimă curată.”

II Timotei II, 22

Iubiţi credincioşi!

Un om avea doi fii. Într-o zi întunecoasă şi mohorâtă, cel mai tânăr dintre fii, vine la tatăl său şi-i zice: „ Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere ”şi, acel tată a împărţit averea celor doi fii ai săi. La puţin timp după aceea, fiul cel mic, adunând tot ceea ce-i aparţinea s-a dus într-o ţară îndepărtată, departe de părinţi, fraţi, prieteni, între străini, unde făcându-şi noi prieteni a cheltuit cu ei averea primită de la părintele său.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Hristos!

Ferească bunul Dumnezeu! Însă puneţi-vă doar puţin în locul acelui părinte. Într-o zi vine la dumneavoastră unul din copii şi zice: mamă, tată eu m-am hotărât să plec. Daţi-mi dar ceea ce mi se cuvine. Îi daţi, apoi îl vedeţi plecând, uitând poate să spună rămas bun. A fost mic, l-aţi crescut mare, mama îşi aduce aminte când a rostit primele cuvinte, când a făcut prima boacănă, când a mers la şcoală … rămâneţi împietriţi, inima vă plânge, suferiţi amarnic. Vă reamintiţi toate frumuseţile copilăriei lui şi ajungeţi cu gândul în ziua despărţirii. Atunci inima dă pe răscoale şi plângeţi. Degeaba! El a plecat, nu mai aveţi nici o speranţă. Vă mângâiaţi cu prezenţa celuilalt fiu şi cu fotografia fiului pierdut pe care o priviţi plângând şi o purtaţi în dreptul inimii. El a plecat şi simţiţi că pe el îl iubiţi şi mai mult. Asta-i realitatea: iubirea unui părinte pentru copiii săi este foarte mare. „ Se spune că odată, o femeie văduvă avea un singur fiu pe care-l crescuse singură. Amândoi se iubeau, ducând poverile grele ale văduviei şi suportând tristeţea orfanului împreună. Dar veni vremea şi băiatul se căsători cu o femeie rea dintr-un sat vecin. De la un timp tânăra familie nu mai avea linişte în casă. Femeia îi spunea. Du-te şi omoară-ţi mama şi adu-mi inima ei. Pe tânăr îl durea sufletul auzind acestea dar, azi aşa, mâine aşa se hotărî , căci nu mai avea linişte deloc. Se duse la mama sa într-o noapte îi sărută mâinile care-l crescuseră, o sărută pe frunte, o strânse în braţe pe cea care-i dăduse viaţă şi zicând „mamă iartă-mă!” îi înfipse adânc în spate cuţitul ce-l avusese pregătit. După ce-o omorî îi luă inima înfăşurată într-un ştergar şi alergă repede prin noapte la iubita lui soaţă. Pe drum însă, fiind noapte, conştiinţa mustrându-l, se împiedică şi căzu. Pe când se ridica se auzi din inima mamei sale un glas : „ Vai fiule, ce-ai păţit? Te-ai rănit rău? ” Vedeţi iubiţi credincioşi ce mare-i dragostea unui părinte faţă de copilul său? Scoasă din pieptul mamei omorâte de fiu, inima şi-a păstrat încă căldura dragostei pentru cel căreia îi fusese mamă. Ajuns acasă, ce credeţi? Omul găsi soţia râzând cu ibovnicul ei. Nici nu intră în casă, se duse la poliţie şi se predă. După ce-şi ispăşi pedeapsa se duse şi se mărturisi unui duhovnic şi pocăindu-se intră în mănăstire unde-şi plânse până la sfârşitul zilelor sale, marele păcat făcut de el.
Am văzut că mare-i dragostea părintească, dar să revenim la fiul risipitor din Sfânta Evanghelie, citită astăzi.
Ajuns între străini, fiul nici nu se mai gândeşte acasă. Are de toate. Cheltuie în stânga şi-n dreapta cu noii prieteni care profită de el. în acest mod scapă repede de avere şi, odată cu ea dispar şi prietenii cei noi care-i iubeau doar averea. Tânărul rămâne uluit şi fără avere şi îşi aduce aminte de casa părintească şi de cel care-i dăruise averea, de tatăl său. Amintirea este încă vie: părinţii, casa părintească unde era ocrotit, îngrijit şi iubit cu adevărat. Este disperat! Se gândeşte la slugile tatălui său care mâncau şi trăiau mai bine decât el. s-ar întoarce acasă dar îi este ruşine de părintele său. Însă Dumnezeu îl întăreşte şi-i dă gândul cel bun: „ Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”Şi, urmând gândului bun a venit la tatăl său. Văzându-l acesta, s-a bucurat nespus de mult, l-a luat în braţe şi l-a sărutat. A poruncit apoi să i se dea fiului venit haină nouă, inel în deget şi în cinstea lui a tăiat viţelul cel îngrăşat şi au început să se veselească, zicând că fiul său acesta mort era şi a înviat, pierdut şi s-a găsit.
În timpul petrecerii, vine fiul cel mare şi ascultător şi, aflând de la slugi care este motivul veseliei se supără şi nu voia să intre în casă. Tatăl însă îi spune: „ Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat ”.

Iubiţi credincioşi!

Ştiţi cine sunt cei despre care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi? Tatăl este Bunul Dumnezeu, Tatăl Atotştiutorul, Tatăl care este în ceruri. Fii săi sunt oamenii. Fiul cel mic îi reprezintă pe acei oameni care lepădându-se de Dumnezeu şi de Biserica Sa cea Sfântă, pornesc cu bucurie pe drumul pierzării ce duce spre moartea fizică şi spirituală. Este un drum al pierzării dar, călătoria este lină, uşoară, dulce, lipsită de griji, plină de desfătări lumeşti, de dezmăţuri iubite atât de mult de trupul omului. Acest trece prin acea ţară îndepărtată în care se stabilise şi fiul cel mic din Evanghelia de astăzi. Ţara îndepărtată, la fel ca şi drumul ce duce la ea, este plină de desfătări şi simbolizează viaţa păcătoasă a unor oameni care se îngrijesc doar de trup, sufletul lăsându-l în grija diavolului care-i oferă desfătările trupeşti. Trăind în acea ţară, omul îşi cheltuie toată sănătatea, îşi pierde virtuţile ce le avea şi astfel pustiit şi gol îşi pierde şi nădejdea în izbăvire şi mântuire şi păşeşte spre moarte luându-şi viaţa. Puţini sunt cei care mai au puterea să se întoarcă la Dumnezeu, la Tatăl lor. Şi bine fac cei ce se întorc. Bine este ca cel ce fumează să nu mai fumeze, cel ce bea să nu mai bea, cel ce curveşte să se liniştească, căci pentru ei şi sufletul lor o fac.
Vedem că tatăl şi-a primit cu bucurie fiul . Şi aşa este. Căci mare bucurie este în cer când un păcătos se pocăieşte şi se întoarce la Dumnezeu. Întorcându-se, Dumnezeu îi dă haină nouă, adică îi însănătoşeşte trupul şi sufletul, îi dă inel, adică îi dă putere de muncă şi de luptă împotriva patimilor.
Fiul cel mare îi reprezintă tot pe oameni, dar pe cei care nu s-au lepădat şi îndepărtat de Dumnezeu şi au rămas ascultători Lui.

Cuvânt la Duminica "Vamesului şi a fariseului" Despre rugăciune

2008-02-17T12:32:00.001-08:00

CUVÂNT

LA

DUMINICA

VAMEŞULUI ŞI A FARISEULUI

DESPRE RUGĂCIUNE

"Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,

pentru că Dumnezeu este Iubire."

( I Ioan IV, 8 )

„Iubiţi fraţi si surori întru Hristos Iisus Domnul nostru!

“Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

( Luca XVIII, 10 – 14 )

„Dumnezeu este iubire” şi din iubire ne-a creat şi de aceea ne îndemnă să iubim atât pe Dumnezeu cât şi pe semenul nostru. Mai mult aflăm „că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul Născut L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan III,16) Şi noi trebuie să răspundem tot cu iubire pentru ca să putem dobândi viaţa veşnică. Şi pentru aceasta, Fiul Cel Unul Născut, Mântuitorul nostru ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat ca să nu cădeţi în ispită”(Matei XXVI,41) şi nu oricum. Ci cu inimă curată căci: „Fericiţi sunt cei cu inima curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8).

Prin pilda ascultată astăzi Mântuitorul Hristos ne învaţă şi ne arată că nu orice rugăciune este primită şi bineplăcută lui Dumnezeu, căci Hristos ne spune: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl, astfel de închinăciune Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”(Ioan IV, 23-24). O astfel de închinăciune este bineplăcută lui Dumnezeu. Bineînţeles ca nu este şi cazul fariseului din pildă, şi de ce nu nici al nostru. Vă întrebaţi de ce? Oare unii dintre noi nu sunt la fel ca fariseul ? Ei zic în rugăciunea lor: „Doamne eu nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi încep să-şi enumere faptele lor cele bune, uitând de cele rele şi neţinând cont de ce spune Hristos „ că cel ce se înalţă pe sine se va smeri iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

A vorbi despre rugăciune este greu. Rugăciunii nu i se poate da o definiţie. Rugăciunea se simte. Ea pleacă din suflet, ajunge în minte şi de aici urcă spre Dumnezeu. Rugăciunea este mijlocul prin care sufletul comunică cu Dumnezeu. Atunci când iubeşti cu adevărat, cu tot sufletul tău pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, simţi inima mare şi puternică, bătând parcă să-ţi spargă pieptul, simţi cum dorinţa unirii cu Tatăl ceresc îţi umezeşte ochii, cum glasul îţi tremură şi mintea-ţi zboară în sus unindu-se cu Dumnezeu. Atunci când te rogi cu adevărat, simţi ca te rogi.

Rugăciunea poate fi rostită, gândită. Ea poate fi făcută în genunchi sau în picioare. De asemenea poate fi cântată, însă rugăciunea adevărată trebuie făcută în primul rând cu inima curată, smerită şi plină de iubire, şi de asemenea mintea îndreptată către Dumnezeu. De asemenea rugăciunea este de preamărire a lui Dumnezeu, de cerere şi de mulţumire. Sunt rugăciuni frumos alcătuite în momente de inspiraţie divină care preamăresc pe Dumnezeu, care mulţumesc lui Dumnezeu, care-i cer ceva. Sunt slujbe speciale în care Dumnezeu este preamărit: Utrenia, Vecernia; slujbe de cerere şi de mulţumire: Acatistele. Însă dintre toate slujbele, Sfânta Liturghie cuprinde în alcătuirea ei: laude, cereri, mulţumiri.

Sfânta Liturghie este cel mai desăvârşit manual de rugăciune. În ea aflăm cum să ne rugăm, ce să ne rugăm, Cui să ne rugăm.

Încă de la începutul Sfintei Liturghii, în smerenia şi speranţa noastră de linişte sufletească, binecuvântăm „Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”, pentru ca apoi să aflăm cum să ne rugăm: „Cu pace Domnului să ne rugam”. Pentru ce? „Pentru pacea de sus, pentru mântuirea sufletelor noastre, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici, pentru unirea tuturor”, etc. Cui ne rugăm? Domnului să ne rugăm. Auzim apoi binecuvântarea: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” Suntem îndemnaţi să avem „sus inimile” pentru ca „într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu” şi mai mult să ne iubim unii pe alţii.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul !

Dumnezeu doreşte să comunicăm cu El, să vorbim cu El şi ne-a dat această posibilitate: RUGĂCIUNEA. Dumnezeu doreşte ca noi să comunicăm cu El prin rugăciune, pentru că nouă ne este neapărat necesar nevoie să comunicăm, fie între noi prin viu grai, fie cu Creatorul prin rugăciune. Prin rugăciune ne exprimăm adoraţia, pocăinţa şi cererile de zi cu zi, ceea ce face ca relaţia om – Dumnezeu să fie asemănătoare celei dintre tată şi fiu.

V-aţi gândit vreodată că noi oamenii nu suntem singurele creaturi care practică rugăciunea ca mijloc de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu? Ce vă spune cântarea: „ Toată suflarea să laude pe Domnul, suflarea toată şi toată făptură să laude Sfânt numele Lui, pe Domnul ”- ce o auzim cântată în fiecare Duminică la Utrenie? Îngerii în ceruri slăvesc pe Dumnezeu: „ Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot ( al Oştirilor ), plin este cerul şi pământul de mărirea Lui ”; iar pe pământ toată suflarea Îl laudă, adică toţi oamenii şi toate vietăţile. Când mergeţi pe drum, priviţi în jur şi observaţi comportamentul animalelor şi păsărilor ! priviţi cum câinele dă din coadă, bucurându-se la vederea stăpânului, sperând că acesta-i va da o bucăţică de pâine, iar după ce i-o dă acesta-i mulţumeşte gudurându-se. Animalele ştiu să se roage, să mulţumească, în schimb noi am uitat. De obicei ne rugăm lui Dumnezeu atunci când avem nevoie de ceva, fie că nu plouă, fie că cineva drag noua este bolnav, fie că vrem cine ştie ce. Dumnezeu ne ascultă rugăciunea, ne ajută în necazul nostru, iar noi nerecunoscători, uităm, neglijăm sau ne facem că uităm să mulţumim şi-ntoarcem spatele Celui ce ne-a ajutat.

Rugăciunea nu-i de azi, de ieri. Rugăciunea-i din totdeauna. În Rai, Adam şi Eva se plimbau şi gustau din toate bunătăţile Edenului şi-I mulţumeau lui Dumnezeu pentru tot. Mai târziu îi vedem pe Cain şi Abel înălţând rugăciuni lui Dumnezeu; Dumnezeu primeşte doar rugăciunea lui Abel pentru că acesta avea inima curată şi nu gândea răul ca fratele sau Cain care-l va şi ucide. Şi Noe se roagă lui Dumnezeu, se roagă şi Moise în deşert, pe muntele Sinai, şi vedem că el însoţeşte rugăciunea cu postul. În timp ce el se ruga, poporul îşi făcuse un dumnezeu de aur căruia i se ruga. Ce folos ? Mult mai târziu Îl vedem pe Iisus rugându-se la Cina cea de Taină, apoi în grădina Ghetsimani. De rugat s-au rugat şi apostolii şi ucenicii lor, sau rugat martirii şi mărturisitorii şi ne rugăm şi noi preoţii împreună cu frăţiile voastre.

Iubiţi credincioşi!

Spuneam că cea mai desăvârşită rugă este Sfânta Liturghie. Aceasta este ridicată prin jertfă şi consolidată pe iubire. Fără jertfă şi fără iubire Sfânta Liturghie n-ar fi o rugăciune desăvârşită. Iată ce ne spune Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul 3, versetul 16: „ Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ”. La Sfânta Liturghie, darurile de pâine şi vin, ce sunt aduse la Altar de credincioşi sunt prefăcute prin pogorârea Duhului Sfânt în Însuşi Cinstit Trupul şi Scump Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi de aceea Împărtăşirea credincioşilor este dătătoare de viaţă şi har, iar cel ce se împărtăşeşte de vine Hristofor, adică purtător de Hristos. Iar celui ce-L are pe Hristos ce-i mai trebuie? El Îl poartă pe Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este rugăciune, jertfă, dăruire este pace, linişte, este mântuitoare. Cine nu participă regulat la Sfânta Liturghie, acela nu are parte de linişte, pace aici pe pământ şi nu are parte nici de mântuire în Împărăţia Cerurilor. Este de la sine înţeles că cine iubeşte şi practică alcoolismul, tabagismul şi desfrâul, acela nu poate iubi şi Biserica şi rugăciunea. Aburii alcoolului, fumul tutunului şi falsa dulceaţă a desfrâului amorţesc simţurile, întunecă mintea îmbătrânesc trupul şi-l slăbănogesc atât de mult încât acel om nu mai poate, nu mai are putere să ceară ajutor, să se roage. El poate fi salvat doar de cei din jur care trebuie să se roage pentru el, apoi să-l înveţe şi pe el să se roage.

Rugăciunea este întotdeauna ascultată de Dumnezeu. Acesta nu-şi întoarce niciodată faţa de la cel credincios iar spre cel păcătos priveşte cu părintească dragoste aşteptând ca acela să-l cheme pentru a-l ajuta. Dumnezeu iubeşte, aşteaptă, ajută. Noi suntem cei care trebuie să vrem să ne aruncăm în braţele părinteşti ale Tatălui Ceresc.

Părinte Sfinte! Primeşte Te rugăm şi această puţină rugăciune a noastră, şi ne învredniceşte şi ne dă putere ca în orice ceas ne-am afla să ne rugăm Ţie, fie pentru noi, fie pentru cel de lângă noi, pentru ca toţi să primim Binecuvântarea Ta, acum şi-n veacul ce va să fie.

Că Ţie se cuvine toată Slava, Cinstea şi Închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

AMIN !

Expresia "mama si tata" interzisa in Marea Britanie

2008-02-03T09:42:00.000-08:00

Profesorii din Marea Britanie nu vor mai avea voie sa foloseasca expresia “mama si tata” si nu vor trebui sa presupuna ca elevii au parinti heterosexuali. Incepand cu varsta de patru ani, copiii vor fi familiarizati cu ideea ca exista si cupluri de acelasi sex, iar profesorii trebuie sa se asigure ca elimina atitudinile homofobe din comportamentul micutilor, precizeaza noile directive concepute de grupul Stonewall din Marea Britanie, care militeaza pentru drepturile homosexualilor, noteaza tabloidul britanic The Daily Mail, citat de Rompres.

“Parinti” este un termen mai potrivit decat “mama si tata”, mai ales atunci cand este folosit in scrisorile si e-mail-urile trimise la domiciliul copilului. Noile directive vor fi lansate oficial miercuri de catre ministrul britanic al invatamantului, Ed Balls.

In momentul in care profesorii discuta cu copii despre casatorie, trebuie sa le spuna micutilor despre drepturile civile ale partenerilor si despre drepturile de adoptie ale homosexualilor. Documentul precizeaza ca elevii care isi catalogheaza colegii ca fiind “gay” trebuie sa fie tratati asemenea rasistilor, demonstrand astfel “toleranta zero” fata de folosirea acestui cuvant care reprezinta o insulta.
“Fii barbat!”, o alta expresie tabu

Profesorii vor trebui sa evite sa le spuna baietilor “fii barbat” sau sa ii acuze ca se comporta asemenea “unor fete”. Aceste mustrari “ducand la intimidarea acelora care nu se conformeaza ideilor fixe in ceea ce priveste genul”, se precizeaza in document.

In acelasi timp, scolile ar trebui sa incurajeze si sa prezinte drept model persoanele gay din randul personalului din invatamant, parintilor sau guvernatorilor. Personalul gay din invatamant ar trebui sa fie capabil sa discute despre viata privata dupa o consultare in prealabil cu directorul.
Sfatul pe care directivele il dau profesorilor gay este: “Cultura scolara si etosul stabilesc gradul de deschidere al personalului in ceea ce priveste viata privata a fiecaruia, iar in acest sens este nevoie de sfatul si indicatiile directorului”.

Departamentul pentru Copii, Scoli si Familii a insarcinat Stonewall cu intocmirea acestor directive in colaborare cu grupul de lobby Education Action Challenging Homophobia. Documentul prevede ca minorii cu varste intre patru si sapte ani ar trebui “sa inteleaga ca nu toti copiii au o mama si un tata” si sa invete despre structurile diferite pe care le poate avea o familie.
Luna lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor si transexualilor in Istorie

Referitor la copiii cu varste intre 11-14 ani, directivele sugereaza ca: “Scolile ar trebui sa faca eforturi pentru a discuta cu elevii inclusiv despre faptul ca exista parinti de acelasi sex, evitand sa afirme ca elevii au o “mama si un tata”.

Un profesor a declarat: “Am auzit termenul ‘gay’ folosit ca abuz impotriva unor persoane in fiecare zi. Copii nu stiu exact ce inseamna acest termen, dar stiu sa il foloseasca drept insulta. De aceea trebuie sa actionam cat mai repede”. “S-ar putea sa consume ceva timp la inceput, dar trebuie sa consideram ” zero toleranta” pentru un astfel de limbaj. Trebuie sa ii facem pe copii sa inteleaga ca a fi homosexual nu este degradant” a mai adaugat acesta. Ghidul apare la 5 ani dupa o lege a guvernului britanic care interzicea promovarea homosexualitatii in scolile din Marea Britanie.

Luna urmatoare in scolile din insula britanica este luna “Lesbienelor, homosexualilor, Bisexualilor si Transexualilor in Istorie”, unde copii vor invata despre personalitati aparent homosexuale precum Leonardo da Vinci, Oscar Wilde si James Dean.

Dumnezeu sa-l odihnească!

2007-12-11T12:08:00.000-08:00

"Doamne buzele mele cei deschide şi ura mea va vesti lauda ta"
Astăzi am "trimis" către Domnul pe cel ce era cunoscut ca Nea Gică sau Gicu.
Născut în anul 1922, sufletul îi era tânăr. Înainte să-şi încredinţeze sufletul a cerut asistentelor o lumânare ca să îşi spună rugăciunea, apoi s-a întins în pat şi a adormit întru Domnul.
Cântăreţul Bisericii noastre. am multe amintiri legate de Dumnealui. Mi-a fost ca un prieten, tata, bunic. Nu am cuvinte sa mărturisesc ce am simţit. Dumnezeu să-l odihnească! AMIN

REINTEGRAREA SOCIALĂ ŞI RESTAURAREA OMULUI

2007-12-04T01:33:00.000-08:00

(Cum sau de ce s-a ajuns la conceptul „reintegrare socială”?)

Omul fiinţă dihotomică –trup şi suflet– trebuie privit în ansamblul sau ca persoană unică, cea mai importantă şi singura fiinţă creată după Chipul lui Dumnezeu, adică înzestrată cu raţiune, voinţă liberă şi afectivitate, însuşiri care canalizate spre bine ar fi dus la asemănarea cu Creatorul, adică, omul ar fi devenit desăvârşit şi sfânt.

Abuzând şi întelegând greşit libertatea de voinţă, omul nesocoteşte prima Lege dată de Dumnezeu, săvârşind păcatul neascultării, fapt ce a atras după sine îndepărtarea de Dumnezeu, de Adevăr. Mai departe nu a fost decât un pas de depărtarea totală de Dumnezeu. Aşa se face că omul înfăptuieşte prima faptă antisocială din istoria umanităţii: CRIMA –Cain ucide pe Abel, fratele său. Dumnezeu amendează fapta lui Cain, pedepsindu-l nu prin moarte, nici prin detenţie şi, ne spune Sfânta Scriptură: „a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare” (Facere 4, 15), adică l-a lăsat în libertate ca să realizeze ceea ce făcuse şi să se căiască.

În decursul timpului, şirul fărădelegilor şi al faptelor antisociale a crescut, povara acestora copleşind întreaga umanitate. Din rândul oamenilor s-au ridicat oameni vrednici, înţelepţi aleşi sau nu de divinitate, care au întocmit Coduri care să reglementeze relaţiile interumane, dar şi relaţia omului cu divinitatea, Coduri care au influenţat şi pus bazele Codurilor de legi de astăzi:

- Legea lui Manu formează şi azi baza dreptului indian public şi privat (cuprinde principii de teologie, metafizică, morală, pedagogie. Economie, comerţ, etc);

- Decalogul, Cele 10 Porunci dade de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai cuprinde şi pune rânduială în relaţiile omului cu Dumnezeu şi cu semenii;

- Dreptul Roman îşi are începuturile în codul cunoscut ca şi Cele douăsprezece table (449 î.Hr.). De atunci, dreptul roman a devenit unul foarte avansat pentru acele timpuri, dezvoltând, în secole, multe instituţii legale, care şi astăzi sunt garantate într-un stat de drept, este baza ştiinţei noastre, baza tuturor legislaţiunilor moderne.

- Legea Noului Testament, Lege care într-o formă desăvârşită reuşeşte să amendeze răul, faptele antisociale reuşind să restabilească bunele relaţii dintre oameni, să restaureze omul, având ca fundament solid IUBIREA, adică pe DUMNEZEU (I Ioan 4, 8).

Pentru ca cineva să fie reintegrat social, să fie redat întreg şi sănătos moral societăţii, trebuie mai întâi ca acea persoană să fie restaurată spiritual.

Hristos oferă soluţia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). „CALEA” spre normalitate, adică spre o societate sănătoasă spiritual, care să poată oricând face transferul în Împărăţia Cerurilor; „ADEVĂRUL” care eliberează pe om de tensiunea pricinuită de minciuni ori fapte reprobabile, „VIAŢA” pentru că oferă posibilitatea unui trai liniştit fară agitaţia cotidiană şi dă posibilitatea obţinerii vieţii veşnice.

Această soluţie oferită de Hristos se află în Sfânta Sa Biserică, întemeiată în chip nevăzut prin Jertfa Sa de pe Cruce şi în chip văzut la Cincizecime, prin pogorârea Duhului Sfânt.

Biserica, ca instizuţie divino-umană, deţine mijloacele SIGURE şi VERIFICATE prin care poate să restaureze omul, despre care spuneam la început că este alcătuit din trup şi suflet, să-l reabiliteze moral, şi să-l redăruiască societăţii, din care este parte componentă, întreg, sănătos şi apt de comuniune cu semenii săi, membrii ai aceleiaşi societăţi şi fii a Aceluiaşi Dumnezeu.

Aceste mijloace sunt cele 7 Sfinte Taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Maslul, Spovedania, Cununia şi Preoţia), prin care omul redobândeşte şi păstrează statutul de fiu al lui Dumnezeu şi frate al semenului său.

Iată de ce Biserica poate să restaureze spiritual omul şi să-l reintegreze în societate. Se ştie că medicii daci tratau trupul dimpreună cu sufletul. De aceea pentru a fi siguri de reuşită, în încercarea de reintegrare a omului în societate, trebuie tratat mai întâi sufletul apoi trupul. Şi cine poate face mai natural acest lucru, dacă nu cea care îl poate renaşte pe om la o nouă viaţă, prin Sfintele Taine: BISERICA.

„DANSÂND CU LUPII”

2007-11-29T13:14:00.000-08:00

Sfântul Apostol Andrei, fratele Sfântului Apostol Petru, este unul dintre cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, şi încă cel dintâi chemat.

Fusese ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi în momentul în care l-a auzit pe acesta arătând spre Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), a plecat după Acesta dorind să-L cunoască şi cunoscându-L îl înştiinţează pe fratele său Simon Petru: „Am găsit pe Mesia” (Ioan 1, 41).

Asemenea celorlalţi Sfinţi Apostoli, Sfântul Apostol Andrei a fost alături de Mântuitorul Hristos, fiindu-I aproape şi ascultând învăţătura Sa, până când Acesta S-a Înălţat la Ceruri.

După Înălţarea la Ceruri a Mântuitorului, Sfântul Apostol Andrei, aşa cum ne Spune Tradiţia Bisericii a plecat să propovăduiască Evanghelia, aşa cum îi căzuse la sorţi, În Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia, Dobrogea de astăzi.

Sfântul Apostol Andrei atunci când a venit să îi creştineze pe locuitorii din Dacia Mica a locuit acolo în mijlocul lor într-o grotă. Grota în care a stat Sfântul era folosita ca staul de oi.

Se spune că în această zonă a existat un puternic centru spiritual al zeului Zamolxe. Preoţii l-au găzduit pe Sfântul Andrei, care a găsit aici înţelegere, găsind un popor care credea în nemurirea sufletului, în înviere. Spre biruinţa lui Hristos, vechii preoţi ai lui Zamolxe au fost creştinaţi şi au devenit primii episcopi din această zonă. Innal, dacul binecredincios, se spune că a fost unul dintre primii preoţi pe care Sfântul Andrei i-a găsit la peşteră, împreună cu ucenicii Rimmal si Pinnal. Nu se ştie exact cât a stat Sfântul Apostol aici, dar se spune că de aici şi-a trimis ucenicii sau a plecat împreună cu ei să propovăduiască. Nu doar Sfântul mergea la oamenii din zonă. Veneau şi aceştia la el să fie botezaţi.

Tocmai pentru că Sfântul Apostol Andrei a locuit alături de preoţii ai cultului lui Zamolxe, marele om-zeu al dacilor, în tradiţia noastră populară ziua Sfântului apostol Andrei se cheamă şi Ziua lupului. Se ştie ce a simbolizat lupul pentru daci, dacă însuşi steagul lor avea înfăţişarea unui balaur cu cap de lup. Se credea şi încş se mai crede şi acum că în ziua de 30 noiembrie, lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui.

Însă Sfântul Apostol Andrei este cel care a adus lumina Evangheliei pe meleagurile noastre, este cel care i-a învăţat pe dacii care deja credeau în înviere, în nemurire, de unde vine şi cine dăruieşte Viaţa: Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

AMIN!

2007-11-23T02:31:00.000-08:00

Cuvânt la Duminica a 30-a după Rusalii
Ev. LUCA 18, 18 – 27
Ap. COLOSENI 3, 12 – 16

„Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
Luca 18, 18

Iubiţi credincioşi!

Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, pentru a fi în comuniune cu el, pentru a-l iubi şi pentru ca omul să-L iubească, numai că omul a ales să-I întoarcă spatele, refuzând iubirea, rupând legătura sa cu Dumnezeu. A fost nevoie ca Dumnezeu să se facă Om şi prin Jertfă să refacă legătura ruptă, dând totodată poruncă nouă: „să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” adică, o iubire dusă până la jertfă.

Aţi ascultat astăzi discuţia dintre dregătorul bogat şi Mântuitorul Hristos: dregătorul întreabă: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” iar Hristos îi răspunde amintindu-i poruncile: să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, porunci care de altfel erau păzite de dregător dar, Mântuitorul mai adaugă: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor” cu alte cuvinte îi spune fii bun, milostiv, darnic, nu ţine averile doar pentru tine. Tu, omule nu eşti decât un dregător, un gestionar al averilor pe care Eu ţi-le-am dat să le chiverniseşti. Împarte-le cu fraţii tăi. Apoi după ce faci aceasta „vino de urmează Mie.”

Iubiţi credincioşi!

Cine-i omul şi care-i rostul lui în lume?

Omul e rodul iubirii nemărginite a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, e cea mai aleasă floare sădită în lume, e coroana întregii creaţii, este chipul lui Dumnezeu. Omul este însă şi copilul neascultător care îşi supără mereu Părintele, dar care de fiecare dată este iertat şi iubit la fel de mult în continuare. Rostul omului, menirea lui este de a-L iubi şi asculta pe Dumnezeu, de a face voia Sa, de a-I urma. Însă noi oamenii, împovărându-ne cu grijile lumii acesteia am uitat de Dumnezeu, am uitat de Sfânta Sa Biserică, am uitat de cel de lângă noi, de fratele nostru. Grija noastră este să ne umplem burţile, să ne îmbuibăm, ne este teamă să nu murim de foame.

Asemenea bogatului, căruia i-a rodit ţarina şi se gândea cum să depoziteze toate grânele pentru a-i rămâne doar lui, sau asemenea dregătorului bogat despre care am citit astăzi în Sfânta Evanghelie, care nu se îndura să împartă averea sa săracilor, asemenea lor suntem şi noi. Ne preocupă aşa cum spuneam să ne umplem burţile cu tot felul de bunătăţi, fie ele de dulce ori de post, în timp ce fratele nostru nu are după ce bea apă. Şi pentru că trebuie să ne îmbuibăm trebuie să muncim mult, atât de mult încât nu mai avem timp de mers la Biserică. Mai avem de arat câteva brazde, de semănat măcar încă două rânduri, să fie acolo… am văzut unii creştini, arând Duminica. Cei cărora nu le ajung şase zile pentru arat şi ară şi Duminica sunt foarte, foarte calici. Şi ca să-şi dovedească calicia ară chiar şi drumul, trag brazde până în şosea. Să fie mai mult, tot mai mult, foarte mult. Dragii mei, Dumnezeu e atât de Bun, de Milostiv, de Îndurător şi nu lasă pe nimeni să moară de foame. Doar ura, mândria, calicia din noi ne ucide. Să ştiţi: cu cât doreşti şi te zbaţi să te îmbogăţeşti, cu atât vei rămâne mai sărac. Şi vei fi sărac nu numai material, dar şi sufleteşte, pentru că bogăţia sufletească se dobândeşte doar dăruind, iubind pe aproapele, te îmbogăţeşti sufleteşte mergând la biserică şi rugându-te, ascultând şi făcând voia lui Dumnezeu. Iar Hristos ne spune că doar căutând mai întâi Împărăţia cerurilor, se vor adăuga nouă si cele ce ne sunt necesare traiului. (Matei 6, 33). În Biserică găseşti Apa cea Vie, găseşti mângâiere, găseşti pe Hristos care se oferă nouă ca Hrană, Cinstitul şi Scump Trupul şi Sângele Său. Iar dacă noi suntem pe câmp în loc să fim în biserică, vom pierde Hrana cea Cerească.

Dumnezeu, în iubirea Sa a rânduit anumite perioade de post şi de rugăciune, tocmai pentru a ne întoarce puţin gândurile, simţurile spre El, spre suflet, spre aproapele.

Iubiţi credincioşi!

Iată a trecut şi cea de a doua săptămână de post în cinstea Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi doresc să vă spun câteva cuvinte.

Postul este renunţare la toate plăcerile pentru Dumnezeu.

Cum să postim? Grea întrebare, grea încercare. Pentru că de mâncare şi băutură te poţi lăsa. Dar ce te faci cu patimile. Cel mai greu post e postul în care renunţi cu adevărat la patimile tale, şi mai ales la mândria ta şi te dăruieşti lui Hristos.

Am să vă citesc câteva versete din Carte proorocului Isaia, unde se vorbeşte despre post, despre cum vrea Dumnezeu să fie postul nostru:

„Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.” (Isaia 58, 4, 6 – 10)

Toţi ţinem, spunem că ţinem sau ne facem că ţinem post. Postul ţinut cu adevărat, trebuie să ne schimbe, să nu mai fim răi, duşmănoşi, mândri, calici ci buni, iubitori, smeriţi, darnici. Postul este un mod de viaţă, bine plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi!

Aţi auzit prin gura Sfântului prooroc Isaia cum vrea Domnul Dumnezeu să postim.

Revenind la întrebarea dregătorului din Evanghelia de astăzi: „ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” Reţineţi: Păziţi poruncile. Ţineţi post. Rugaţi-vă. Urmaţi lui Hristos în iubire, până la jertfă. Şi ca o întărire a celor spuse până acum, ascultaţi ce frumos, ce profund ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi –prin Botez– ca să fiţi un singur trup –al Bisericii– , să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu tatăl”. (Coloseni 3, 12 - 16) Amin!

Iubiţi credincioşi!

Mergeţi spre casele voastre şi păstraţi în cuget şi în inimă întrebarea: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” gândiţi-vă la întrebare şi fiţi mai buni, mai iubitori faţa de semeni, mergeţi la Biserică şi ascultaţi sfaturile preoţilor duhovnici, postiţi şi vă rugaţi şi veţi moşteni viaţa de veci.

AMIN!

2007-11-22T10:03:00.000-08:00

BURICUL GOL

„Creşteţi şi vă înmulţiţi”
(Facere 1, 28)
OMUL = BĂRBAT + FEMEIE

Bărbatul singur e doar bărbat, asemenea femeia singură e doar femeie, împreună însă formează un tot, un univers numit OM. Liantul unirii este Iubirea, Iubirea Treimică, liantul este Dumnezeu (1 Ioan 4, 8). Această iubire se revarsă asupra bărbatului şi a femeii, zămislind în Pântecul Dumnezeiesc, în Sfânta Biserică, prin Sfânta Taină a Cununiei, sfinţindu-i într-un trup, pentru ca „ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”, făcându-i OM.

„Stăpânitorul lumii” (Ioan 12,31) lucrează în lume, şi neavând putere creatoare, strică, alterează cam tot ceea ce Dumnezeu din iubire a făcut şi a văzut că „erau bune foarte” (Facere 1, 31). A mers până acolo, încât, cu ajutorul bărbaţilor şi al femeilor a pervertit iubirea, iubirea care creşte, uneşte într-un trup şi care rodeşte perpetuarea neamului omenesc. Aşa se face că puţini aleg să fie OM, preferând să trăiască egoist, ca bărbat, ca femeie. Din când în când, prin pervertirea iubirii în plăcere şi prin călcarea poruncii „creşteţi şi vă înmulţiţi”, încearcă un surogat, o împreunare trupească care urmăreşte obţinerea plăcerii carnale, ce o confundă, numind-o iubire. Dar iubirea care ucide rodul împreunării nu mai este iubire. Nici măcar plăcere nu poate fi numită, ci diavolească invidie.

De-a lungul timpului, bărbatul şi femeia au continuat căutarea plăcerii, îngropând adânc, în ceea ce unii numesc „subconştient”, porunca „creşteţi şi vă înmulţiţi”.
Din acest proces treptat şi îndelungat al îngropării poruncii în „subconştient” a rezultat nu numai astăzi şi nu numai la noi românii, ci în toate timpurile şi la toate neamurile „moda” dezgolirii buricului, a fustelor foarte scurte, a pantalonilor cu talie joasă, a bluzelor mulate, transparente şi decoltate.
Trăim într-o lume excitată. Excitare ce vine din stimularea voită sau involuntară a tuturor simţurilor: văz, auz, miros, gust, pipăit, stimulare ce a dus la pervertirea şi alterarea acestora.

Această excitare a simţurilor, din când în când, dezgroapă în subconştient porunca „creşteţi şi vă înmulţiţi”. Urmarea: tinerele fete, fetiţe şi femei adoptă moda „buricului gol” scoţând astfel la iveală pântecul care ar putea purta VIAŢA.

Inconştient, trupurile lor vor să dovedească, să arate că au în ce purta viaţa, au cu ce hrăni noua viaţă. Păcat însă că demonstraţia se opreşte in acest punct. Toate aceste acte doveditoare a dorinţei de îndeplinire a poruncii, nu fac altceva decât să stârnească simţurile şi ele pervertite ale bărbaţilor, care în loc să dorească a deveni un trup prin iubirea izvorâtă din Sfânta Taină a Cununiei, aleg plăcerea ce are ca rezultat crima, înăbuşirea vieţii în pântecul femeii.

Cuvânt la Ziua mondiala a femeii din mediul rural

2007-11-22T01:28:00.000-08:00

Deşi există o Zi a Femeii, a tuturor femeilor de pe glob – 8 martie – Organizaţia Naţiunilor Unite a găsit de cuviinţă să numească o Zi aparte pentru femeile de la ţară, care sunt mai trudite, mai în bătaia vântului şi al soarelui.
Nu-i vorbă, sunt şi în mediul rural femei, cum s-ar spune, cu „mâinile albe”, reprezentante ale intelectualităţii. Majoritatea, însă, o constituie cele care lucrează pământul şi adună roadele lui, ca să avem cu toţii ce pune pe masă. Pentru ele, deci, a fost instituită Ziua Mondiala a Femeilor din Mediul Rural, pe care o marcăm anual la 15 octombrie.
Şi în România a luat fiinţă în 1996 Asociaţia Naţională a Femeii din Mediul Rural, afiliată la Confederaţia Naţională a Femeii din România.
Dar despre femeia de la ţară se pot spune multe lucruri …
Fie că locuieşte în oraşe sau sate, femeia ca fiinţă, ca persoană este aceeaşi –adică are sentimente, are voinţă, are raţiune– fiind creată de Dumnezeu după Chipul Său, urmând să devină asemenea Acestuia prin „naşterea de fii” (I Timotei 2, 15).
Este creată de Dumnezeu spre a fi SOŢIE, MAMĂ, SORĂ. Îmi pare rău că trebuie să spun că vremurile atât de moderne, care au început să pătrundă şi în mediul rural, au rânduit femeii şi nemeritatul statut de amantă ori prostituată, oferindu-i chiar „şansa de a fi stăpână pe propriul trup” determinând-o să renunţe la statutul sfânt de mamă.
Pentru că este Duminică, şi ar fi fost în spiritul femeii de la ţară, care îşi marchează şi leagă importantele momente din viaţă sa de Biserică, ca acest eveniment să se petreacă în Biserică, am să spun câteva cuvinte despre femeie, din punctul de vedere al Bisericii.
Aşadar să o luăm cu începutul.
Dumnezeu l-a făcut pe OM, bărbat şi femeie. Bărbatul singur, nu-i decât bărbat, asemenea şi femeia singură e doar femeie. Însă atunci când bărbatul se uneşte cu femeia, prin Sfânta Taină a Cununiei, devin amândoi un trup, devin OM. Om creat după chipul lui Dumnezeu –chip care înseamnă: voinţă, sentiment, raţiune. Înţelepciunea cea fără margini a lui Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut mai presus decât mintea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu însuşirile bărbatului, dar nici pe bărbat cu însuşirile femeii. Astfel că fiecare se completează pe celălalt. Si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice : " Iată de ce-a zis înţelepciunea cea nemărginită : " Nu-i bine sa fie omul singur. Să-i facem ajutătoare asemenea lui ".
Da, femeia este egală cu bărbatul, asemenea lui, dar numai după fire nu şi după dregătorie. Dumnezeu o pedepseşte pe Eva atunci când ea întinde prima mâna, înaintea lui Adam spre a lua fructul oprit.
Cât ar fi femeia de învăţată, trebuie să fie supusă bărbatului. Bărbatul este cap al femeii şi Hristos cap al bărbatului. Aceasta este ierarhia în familia creştină, întemeiată pe iubire şi respect reciproc. Supunerea femeii faţă de bărbat este izvorâtă din iubirea care i-a unit.
Atunci când iubirea dispare sau nici măcar nu a existat, la baza unirii celor doi existând altceva, apar conflicte minor care stârnesc cele mai aprige furtuni care sfârşesc prin suferinţa celor care le-au generat şi a celor care au fost luaţi părtaşi – copiii.
A vorbi despre femeie, fără a aminti ceva şi de copii este imposibil, sau ar trebui să fie imposibil, ţinând cont că femeia este singura care poate zămisli, ocroti şi da viaţă. Cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie, rolul ei este să fie mamă de copii ! Aici ar trebui să vorbim mult şi să ne spunem şi impunem punctul de vedere creştin legat de aşa zisa educaţie sexuală sau planing familial, două concepte „moderne” care nu fac altceva decât să destrame, să înjosească şi chiar să distrugă iubirea divină dintre soţi, pervertind-o într-o iubire egoistă (lasă să ne distrăm şi noi acum cât suntem tineri!). Nu e rău să te distrezi, tineri căsătoriţi fiind, dar nu înlăturând din viaţa ta fiinţe nevinovate, ucigându-le.
În mediul rural, la ţară, femeia e cam „needucată”. Ea n-a auzit de planing familial, educaţie sexuala. Şi bine ca este aşa. Aşa zisa „emancipare” a femeii, aşa cum am mai spus nu face decât să pervertească iubirea.
La ţară, femeia încă mai ştie şi vrea să fie soţie şi mamă. Ştie să-i zâmbească soţului ce se întoarce trudit de la câmp, ştie să-i pună pe masă o bucată de pâine caldă, ştie să-i înveselească existenţa cu pruncii dăruiţi, ştie să-l îmbrăţişeze şi fără să fie „educata”.
La ţară, şi nu mă îndoiesc că şi la oraş, femeile ştiu să se roage deşi cam uită drumul spre Biserică, ştiu să mai fie soaţe, ştiu să mai fie mame.
Aşadar fiţi SOAŢE, fiţi MAME fiţi FEMEI CREŞTINE fie că locuiţi în mediul rural fie în mediul urban!
AMIN!

2007-11-21T11:25:00.000-08:00

NECROLOG
Îndurerate rude, înveşmântate-n plumb,
Ne zguduie durerea, iar ochii noştri plâng.
Ce grea e despărţirea, când ştim că am iubit-o
Noi te iubim, de ce-ai murit bunico?
Tu te-ai luptat cu greul, şi ai învins mereu,
Că tu I te rugai cu crez lui Dumnezeu.
De ce ne-ai lipsit Tu, Doamne de-un om atât de drag?
Era duioasă, dulce, ca mierea unui fag…
Durerea ne loveşte cu sete şi nervos.
Ce glas aveai bunico când ne vorbeai duios!
Noi suntem supăraţi. Acum plângem gemând
Căci tu ne-ai părăsit, lăsându-ne plângând…
… Era dimineaţă şi, cerul prea senin,
Nucul de la poartă, de rouă era plin.
Era o zi frumoasă şi-n casă erau flori.
Cine credea că tu aveai să mori?
Ai fost creştină bună. Şi mamă şi bunică.
Ai înfruntat în viaţă necazuri fără frică;
Ura, gâlceava, lenea de tine s-au ferit
Căci hărnicia, pacea pe-acestea le-ai iubit.
Dar, a sosit şi vremea
când omul părăseşte totul.
Şi-aceasta este aşa:
Trupul se va-ntoarce de unde a fost luat,
Iar sufletul se-ntoarce la Cine i l-a dat.
Acum, în umbra rece a tristului mormânt,
Cu trupul tău bătrân, vei merge în pământ.
Vei dispărea bunico în hăul adâncit
Dar, pentru noi bunico tu nu ai murit.
Căci sufletu-ţi prea bun, acum s-a ridicat
Zburând, bătând din aripi spre Cel ce ţi l-a dat.